Ochi netemători
Cu ochi netemători privesc cerul,
El zâmbește, se sprijină pe arbori vechi,
Sunt frații mei, străbunii mei,
De mult nu mai fugim prin lume,
Bem doar nectar albastru,
Iar de iubit, cu vântul ne iubim,
Iubiții se sărută pentru noi,
Copiii râd cu noi fără să știe,
Că existăm nu-i nicio îndoială,
Auzi cum bate inima în toate
și în iarbă și în cărăbuși de aur.
BMM
luni, 29 februarie 2016
Ca și cum
Ca și cum
Ca și cum, ce și unde,
Nimeni nu mai este acasă,
Ploile au năvălit în Sahara,
La Polul Nord aleargă antilopa Gnu,
Păsările migratoare s-au dus pe Lună să-și facă un cuib,
În punctele cardinale se întâlnesc vânzătorii de carne vie,
În timp ce noi ne iubeam cu disperare, cu nesfârșită disperare,
De ce, iubito? Jur că nu am văzut ceva mai frumos decât sufletul tău,
Îl vezi cum zboară?
BMM
Ca și cum, ce și unde,
Nimeni nu mai este acasă,
Ploile au năvălit în Sahara,
La Polul Nord aleargă antilopa Gnu,
Păsările migratoare s-au dus pe Lună să-și facă un cuib,
În punctele cardinale se întâlnesc vânzătorii de carne vie,
În timp ce noi ne iubeam cu disperare, cu nesfârșită disperare,
De ce, iubito? Jur că nu am văzut ceva mai frumos decât sufletul tău,
Îl vezi cum zboară?
BMM
duminică, 28 februarie 2016
Film
Film
Nu, spune Eugen Ionescu, Da, spune Tristan Tzara,
Ce știu eu? Intreb. Nimic, spui tu.
Mult mai de preț e iubirea. Plus fort que la mort.
Rostești, te sărut, rostești, te sărut.
Leșinăm, ne despuiem. Valery se uită printre degete.
Oftezi, gemi, ești un geniu. Mă-mbrac, plec,
Mă face piftie un camion. Rostesc – te iubesc.
Tu trăiești, faci mulți copii. El – spaima Bărăției, Talpă.
Ce nu e urgisit, ce salbă? Plâng pruncii când îl văd,
Minciună, e vorba de mireasa de sub lună.
O fi herculean fârtatul?
Un Hector însoțit de dracul.
Ori un pitic crescut în două zile.
El face pasul câte zece mile.
Contesa se mira, iar Talpă spuse,
Crăiasă tu vei fi la curți sus-puse.
Până atunci o vom iubi cu toți, pe rând,
Amice pune arma sub oblânc.
BMM
Nu, spune Eugen Ionescu, Da, spune Tristan Tzara,
Ce știu eu? Intreb. Nimic, spui tu.
Mult mai de preț e iubirea. Plus fort que la mort.
Rostești, te sărut, rostești, te sărut.
Leșinăm, ne despuiem. Valery se uită printre degete.
Oftezi, gemi, ești un geniu. Mă-mbrac, plec,
Mă face piftie un camion. Rostesc – te iubesc.
Tu trăiești, faci mulți copii. El – spaima Bărăției, Talpă.
Ce nu e urgisit, ce salbă? Plâng pruncii când îl văd,
Minciună, e vorba de mireasa de sub lună.
O fi herculean fârtatul?
Un Hector însoțit de dracul.
Ori un pitic crescut în două zile.
El face pasul câte zece mile.
Contesa se mira, iar Talpă spuse,
Crăiasă tu vei fi la curți sus-puse.
Până atunci o vom iubi cu toți, pe rând,
Amice pune arma sub oblânc.
BMM
sâmbătă, 27 februarie 2016
Istorii
Istorii
A câta oară mugurii, a câta oară?
Fictive promisiuni de fericire.
Poți fi scriitor, profesor de română,
Dar fericit? Dar…Un ochi de țap speriat.
Doar concurența va distruge tot.
Primul coș gratuit cu caise. Ce om?
Explozia unei brândușe în afara Nevadei.
Eram îmbrățișat fără a fi văzut.
Un genunchi de aur strălucea printre ruine.
De când teatrul s-a mutat în mine, nu mai merg niciunde.
Am avut întotdeauna un respect pentru gunoierii de dimineață.
Avem ceva comun. Bătrâneii au fugit după mine toată viața.
I-am ajuns din urmă. Mais ou sont les poetes?
Îngerii așezați pe scaune negre? Orice boală e o carte pierdută.
Pokerul se joacă până la moarte. Opacități? Mergeți la RMN.
BMM
A câta oară mugurii, a câta oară?
Fictive promisiuni de fericire.
Poți fi scriitor, profesor de română,
Dar fericit? Dar…Un ochi de țap speriat.
Doar concurența va distruge tot.
Primul coș gratuit cu caise. Ce om?
Explozia unei brândușe în afara Nevadei.
Eram îmbrățișat fără a fi văzut.
Un genunchi de aur strălucea printre ruine.
De când teatrul s-a mutat în mine, nu mai merg niciunde.
Am avut întotdeauna un respect pentru gunoierii de dimineață.
Avem ceva comun. Bătrâneii au fugit după mine toată viața.
I-am ajuns din urmă. Mais ou sont les poetes?
Îngerii așezați pe scaune negre? Orice boală e o carte pierdută.
Pokerul se joacă până la moarte. Opacități? Mergeți la RMN.
BMM
vineri, 26 februarie 2016
SATYRICON
Satyricon
Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire.
Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.
Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci.
Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.
BORIS MARIAN
|
Mulțumirea de sine își răsucește mustățile, nevinovăția își ascunde chipul, conformismul caută să convingă, lipsa de minte face risipă, ne dicta profesorul rar, strălucea parchetul, trec pisici indolente, candelabrele trag în jos tot Raiul, disperat strigă ceasul, festina lente, foamea renunță la om își bea ceaiul, penițele scârțâiau pe hârtie ca niște țipete mici de uimire.
Soldatul merge și ranița-n spate atârnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creieri, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură, ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl, și eu și băiatul ne numirăm soldatul, și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.
Hoinari, cerșetori, boschetari, proletari cutreierau drumuri pustii, uneori se târau, acum este timpul, abia e-nceputul, povestea prinde viteza luminii, trecură anii cei stranii, pământul creștea, obișnuim să ieșim după cină, unde vrei să fugi? Câinii hămăie neprietenos, slujnicele se dezbracă în fața patului gol, pereții sunt acoperiți cu solzi, hai să căutăm cunoscuți. Într-o seară au venuit doi străini – Dumnezeu și Sf. Petru. Unul spunea că e avocat, altul că e medic. Inculpații și bolnavii sau apropiat, erau tulburați, în munți nu mai vâna nimeni, noi eram vânații. Fiecare cu mica sa moșie, cât o gămălie. Jandarmul a luat fata, i-a făcut trei jandarmi mai mici. Dar el, out-siderul, ciobanul o găsea atrăgătoare pe fată, a vrut să le dea foc la casă, s-a râzgândit, s-a îmbătat a uitat tot, l-au apucat durerile de dinți, a doua zi a atras-o într-o șură și a încercat să o violeze, nu a reușit, s-a rușinat, s-au rușinat amândoi. În acest timp, în societatea înaltă vedeam doamne bine hrănite, tineri tuberculoși, aghiotanți cu mustăți amenințătoare, multe aventuri și o puzderie de copii din flori cu nume de duci.
Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm în loc să urc pe boltă cu meșterii.
BORIS MARIAN
|
miercuri, 24 februarie 2016
Vine
Vine
Vine când nu-l aștepți,
Vine și nu-l poți descrie,
Să nu mai numeri nimic.
Ochiul de țap spune totul.
Trei coaste rupte din cauza vinului vechi.
Trei ochi. Războiul celor două periuțe.
Cea mai frumoasă femeie locuiește pe insula Man.
Călător în automobilul morții am ajuns într-o localitate de munte.
Aer curat, ne-am rarefiat, la întoarcere nu ne mai regăseam.
În timp ce se bărbierea și-a tăiat capul. Era pe vremea lui Mihai Vodă.
Un orb m-a strâns în brațe crezând că sunt fiul său. Și eram.
De pe acoperișul unui vechi hotel au căzut trei statuete de ghips.
Au murit trei … care trei? N-am mai fost la teatru din vremea lui Shakespeare.
Rușine, îmi spune un amic, biletier la Savoy.
Cea mai nobilă meserie este gunoier, modestă, necesară și cu surprize.
Primul om invizibil s-a făcut remarcat stând pe motocicletă. Definitiv dispărut.
Lui Homer prietenii îi spuneau Puiu. A murit la o beție.
BMM
Vine când nu-l aștepți,
Vine și nu-l poți descrie,
Să nu mai numeri nimic.
Ochiul de țap spune totul.
Trei coaste rupte din cauza vinului vechi.
Trei ochi. Războiul celor două periuțe.
Cea mai frumoasă femeie locuiește pe insula Man.
Călător în automobilul morții am ajuns într-o localitate de munte.
Aer curat, ne-am rarefiat, la întoarcere nu ne mai regăseam.
În timp ce se bărbierea și-a tăiat capul. Era pe vremea lui Mihai Vodă.
Un orb m-a strâns în brațe crezând că sunt fiul său. Și eram.
De pe acoperișul unui vechi hotel au căzut trei statuete de ghips.
Au murit trei … care trei? N-am mai fost la teatru din vremea lui Shakespeare.
Rușine, îmi spune un amic, biletier la Savoy.
Cea mai nobilă meserie este gunoier, modestă, necesară și cu surprize.
Primul om invizibil s-a făcut remarcat stând pe motocicletă. Definitiv dispărut.
Lui Homer prietenii îi spuneau Puiu. A murit la o beție.
BMM
marți, 23 februarie 2016
Pseudo-Cilibi
Pseudo-Cilibi
Viața este o dungă, nu poate fi plină,
Lumea-i oglindă pentru Gina Ghindă,
Un slujbaș mare face cât doi saci de sare,
Frații râsului sunt linxul și prostia,
Cel ce apucă șarpele de coadă nu mai apucă apusul.
Albina are miere, noi avem muiere.
Cu o mână scurtă ia, cu cealaltă ne lovea.
Nu este învățat cel ce citește, ci cel ce silabisește.
Ferice de cel căruia îi spui una și el înțelege două.
Decât un prost în loja de gală, mai bine nebunii-n păduri se răscoală.
Gol ai venit pe pământ, fură cel puțin o cămașă.
Primul care fuge e hoțul, ultimul este șeful lui.
Greu să fii bogat, nu scapi de infarct.
Cine caută cal fără cusur zboară cu Airbusul.
Prostia, jocul de cărți și bârfele nu au sfârșit.
BMM
Viața este o dungă, nu poate fi plină,
Lumea-i oglindă pentru Gina Ghindă,
Un slujbaș mare face cât doi saci de sare,
Frații râsului sunt linxul și prostia,
Cel ce apucă șarpele de coadă nu mai apucă apusul.
Albina are miere, noi avem muiere.
Cu o mână scurtă ia, cu cealaltă ne lovea.
Nu este învățat cel ce citește, ci cel ce silabisește.
Ferice de cel căruia îi spui una și el înțelege două.
Decât un prost în loja de gală, mai bine nebunii-n păduri se răscoală.
Gol ai venit pe pământ, fură cel puțin o cămașă.
Primul care fuge e hoțul, ultimul este șeful lui.
Greu să fii bogat, nu scapi de infarct.
Cine caută cal fără cusur zboară cu Airbusul.
Prostia, jocul de cărți și bârfele nu au sfârșit.
BMM
Sclipire
Sclipire
Îți sclipesc în beznă dinții,
Iubire de fiară, iubire,
Se înalță o stea însângerată,
Genunchi de cucută, se înalții cornii infernului,
Tobele, rafalele, liniștea. Opacă este zăpada.
Promontoriul fumegă la fel ca orice promontoriu.
Cerul devine caverna celor plecați.
Noi spunem, rima nu e grabă,
Poate să fie și o gloabă,
rimând frumos cu do diez,
nici moartea nu e titirez,
Topită-i iarna vrajbei noastre,
Palmierii cresc prea mult în glastre,
Să nu-mi vorbiți, nu mă chemați,
Am șaptezeci de mii de frați,
Pe inimă nu pun surdină,
Stelele au memoria fină,
Aud doar noaptea că suspină,
Simți visul meu? Copii de vis
Clipind în clipul-PARADIS.
Iar discobolul dă ocolul,
Mai lasă aforismul golul,
Vine o veste fără vestă,
Unde e locul zen-avesta?
Cognosce te, ei și, ei ce?
Nici roua nu e pentru florice,
Grație etică, musiu,
Pierdui din dragoste-un blachiu.
BMM
ă
Îți sclipesc în beznă dinții,
Iubire de fiară, iubire,
Se înalță o stea însângerată,
Genunchi de cucută, se înalții cornii infernului,
Tobele, rafalele, liniștea. Opacă este zăpada.
Promontoriul fumegă la fel ca orice promontoriu.
Cerul devine caverna celor plecați.
Noi spunem, rima nu e grabă,
Poate să fie și o gloabă,
rimând frumos cu do diez,
nici moartea nu e titirez,
Topită-i iarna vrajbei noastre,
Palmierii cresc prea mult în glastre,
Să nu-mi vorbiți, nu mă chemați,
Am șaptezeci de mii de frați,
Pe inimă nu pun surdină,
Stelele au memoria fină,
Aud doar noaptea că suspină,
Simți visul meu? Copii de vis
Clipind în clipul-PARADIS.
Iar discobolul dă ocolul,
Mai lasă aforismul golul,
Vine o veste fără vestă,
Unde e locul zen-avesta?
Cognosce te, ei și, ei ce?
Nici roua nu e pentru florice,
Grație etică, musiu,
Pierdui din dragoste-un blachiu.
BMM
ă
luni, 22 februarie 2016
Ființele văzduhului
Ființele văzduhului
Zeii cu picioare strâmbe
Umblă prin văzduh,
Lămpile ororii se balansează,
Inima îngheață, se sfarmă,
Nu aruncați fulgii, vor deveni pietre,
Pun degetul pe piept, se umple de sânge,
De ce îmi sunt neprieteni, azi, norii?
Chiar și cerul. Nu am crezut să se-ntâmple
asemenea cataclismă?
Începe furtuna.
BMM
Zeii cu picioare strâmbe
Umblă prin văzduh,
Lămpile ororii se balansează,
Inima îngheață, se sfarmă,
Nu aruncați fulgii, vor deveni pietre,
Pun degetul pe piept, se umple de sânge,
De ce îmi sunt neprieteni, azi, norii?
Chiar și cerul. Nu am crezut să se-ntâmple
asemenea cataclismă?
Începe furtuna.
BMM
Rimel
Rimel
Aici mă mir, la etaj e pir,
Atârnă un paj, la alt etaj,
Las-o când spun, lasoul din drum
A prins prințesa, pierdu adresa,
Heirupinul e bun la splină,
Iar aspirina provocă rima,
Din era bleu scoteam blacheu,
La Dusseldorf - scrob în pantof.
Întorși acasă, în instabilitate,
O sumbră agitațiune, pândită-n față-n spate,
Ne îmbătăm cu ode, virginul ochi surâde,
Din ceas dedus, constrânsă, ne-alege soarta gâde,
Meduzele se plimbă pe ceruri fără ploaie,
Chiar de nu merge, omul, nu-ngheață, nu se-ndoaie,
Pe encefal nu-s pete, peisajul e lunar,
Astfel trecură anii, trăim în lupanar,
Pe crengi de gâturi unse, alunecă furnica,
Muncește din vechime, n-a adunat nemica.
BMM
Aici mă mir, la etaj e pir,
Atârnă un paj, la alt etaj,
Las-o când spun, lasoul din drum
A prins prințesa, pierdu adresa,
Heirupinul e bun la splină,
Iar aspirina provocă rima,
Din era bleu scoteam blacheu,
La Dusseldorf - scrob în pantof.
Întorși acasă, în instabilitate,
O sumbră agitațiune, pândită-n față-n spate,
Ne îmbătăm cu ode, virginul ochi surâde,
Din ceas dedus, constrânsă, ne-alege soarta gâde,
Meduzele se plimbă pe ceruri fără ploaie,
Chiar de nu merge, omul, nu-ngheață, nu se-ndoaie,
Pe encefal nu-s pete, peisajul e lunar,
Astfel trecură anii, trăim în lupanar,
Pe crengi de gâturi unse, alunecă furnica,
Muncește din vechime, n-a adunat nemica.
BMM
duminică, 21 februarie 2016
Viziuni
Viziuni
Mintea e bântuită de viziuni, ce vrea poetul?
Un psalm, numai un psalm. Trimite la naiba rațiunea,
Raționalismul, rația pentru șobolani.
De unde vin aceste iluminări?
Uneori coboară Porumbelul. El este.
Ne vom reîntâlni pe un tablou.
Asfodel, asta îmi place, anofel sau hotel, întoarce cheia.
Generații pe canapele, salve de deodorant.
În Manhattan fără un ban, spune lumii,
Nu e iubirea contragreutatea lumii?
Muzica se pogoară la subțioară,
Voi scrie o odă plutoniană,
VADE RETRO.
BMM
Mintea e bântuită de viziuni, ce vrea poetul?
Un psalm, numai un psalm. Trimite la naiba rațiunea,
Raționalismul, rația pentru șobolani.
De unde vin aceste iluminări?
Uneori coboară Porumbelul. El este.
Ne vom reîntâlni pe un tablou.
Asfodel, asta îmi place, anofel sau hotel, întoarce cheia.
Generații pe canapele, salve de deodorant.
În Manhattan fără un ban, spune lumii,
Nu e iubirea contragreutatea lumii?
Muzica se pogoară la subțioară,
Voi scrie o odă plutoniană,
VADE RETRO.
BMM
Povești, povești
Povești, povești
A plecat în căutarea tatălui său,
Orizontul se îndepărta,
Solii revenea tot mai rar, au dispărut la sfârșit,
O statuia ce nu spune nimic se află în piața centrală.
Era un nimeni după ani de ocnă.
Răzbunarea avea să vină.
Dar ce a ieșit? Un omor și atât.
De la etajul șapte a coborât mai jos,
Mai jos, a spus moartea, mai jos,
A spus nemurirea. A ajuns în abis.
Numit în postul de mare importanță era timid,
Apoi nu a mai fost așa, devenise fiară,
s-a mutilat pentru a trezi teamă.
A reușit, apoi a fost înmormântat cu mare pompă.
Dând mâna cu un lepros, a luat boala,
A refuzat să mai fie prietenos cu cineva.
Dar lepra nu i-a trecut.
Când a sosit vestea despre victoria totală,
Iar soldații puteau fi lăsați la vatră,
s-a constatat că din toate companiile,
numai una rămăsese întreagă, desigur, la număr,
căci fiecare soldat avea o mână sau un picior lipsă.
Cine să se mai bucure? Nici rude nu mai aveau.
Opera era programată să înceapă la orele șase.
Sala se umplea treptat. Dirijorul își pregătea bagheta,
Muzicanții soseau cu instrumentele, lipsea compozitorul.
Curios, nimeni nu-și amintea numele lui.
A murit – spuse cineva. Când? În urmă cu un secol.
Chiar așa? A fost trădat de un prieten și a murit în închisoare.
Nu se poate. Nu se poate. Tenorul începu aria cu – NU SE POATE.
Baliverna era numele celui mai temut ucigaș din urbe.
Pentru prinderea lui au sosit întăriri din Capitală.
Au mai murit circa o duzină de oameni, dar Baliverna era de negăsit.
Este un pseudonim, a aflat unul dintre agenți. Ok, dar cine este de fapt?
Nimeni.
BMM
A plecat în căutarea tatălui său,
Orizontul se îndepărta,
Solii revenea tot mai rar, au dispărut la sfârșit,
O statuia ce nu spune nimic se află în piața centrală.
Era un nimeni după ani de ocnă.
Răzbunarea avea să vină.
Dar ce a ieșit? Un omor și atât.
De la etajul șapte a coborât mai jos,
Mai jos, a spus moartea, mai jos,
A spus nemurirea. A ajuns în abis.
Numit în postul de mare importanță era timid,
Apoi nu a mai fost așa, devenise fiară,
s-a mutilat pentru a trezi teamă.
A reușit, apoi a fost înmormântat cu mare pompă.
Dând mâna cu un lepros, a luat boala,
A refuzat să mai fie prietenos cu cineva.
Dar lepra nu i-a trecut.
Când a sosit vestea despre victoria totală,
Iar soldații puteau fi lăsați la vatră,
s-a constatat că din toate companiile,
numai una rămăsese întreagă, desigur, la număr,
căci fiecare soldat avea o mână sau un picior lipsă.
Cine să se mai bucure? Nici rude nu mai aveau.
Opera era programată să înceapă la orele șase.
Sala se umplea treptat. Dirijorul își pregătea bagheta,
Muzicanții soseau cu instrumentele, lipsea compozitorul.
Curios, nimeni nu-și amintea numele lui.
A murit – spuse cineva. Când? În urmă cu un secol.
Chiar așa? A fost trădat de un prieten și a murit în închisoare.
Nu se poate. Nu se poate. Tenorul începu aria cu – NU SE POATE.
Baliverna era numele celui mai temut ucigaș din urbe.
Pentru prinderea lui au sosit întăriri din Capitală.
Au mai murit circa o duzină de oameni, dar Baliverna era de negăsit.
Este un pseudonim, a aflat unul dintre agenți. Ok, dar cine este de fapt?
Nimeni.
BMM
sâmbătă, 20 februarie 2016
Noaptea
Noaptea
Să faci din amintiri vise,
Din vise, piese și culise,
Dina moarte – viață, apoi iar
Ne-ntoarce la un vechi coșmar.
Devii un clovn de un mort mai bun,
Vulturul trece în colun,
Coboară din spânzurători
Pantofi de supraviețuitori.
Nebunii redevin copii,
Vor trece alte două mii
De ani, noi ce am vrea să știm?
Sperăm și respirăm. Trăim.
BMM
Să faci din amintiri vise,
Din vise, piese și culise,
Dina moarte – viață, apoi iar
Ne-ntoarce la un vechi coșmar.
Devii un clovn de un mort mai bun,
Vulturul trece în colun,
Coboară din spânzurători
Pantofi de supraviețuitori.
Nebunii redevin copii,
Vor trece alte două mii
De ani, noi ce am vrea să știm?
Sperăm și respirăm. Trăim.
BMM
vineri, 19 februarie 2016
Cartea
Cartea
Au primit-o în pustiu. A luat-o Iosua,
A dat-o bătrânilor, înțelepților, profeților,
Că școlerii nu aveau timp de așa ceva.
Înlătură subordonarea, scria în carte.
A venit istoria și a făcut isterie – cum fără subordonare?
Zidarii au spus – facem un zid în jurul ei.
Adevărul nu a fost încântat. Ne-a liniștit Șimon.
Păstrați realitatea, meditația, rugăciunea, iubirea.
Ne-am liniștit. Dar nu pentru multă vreme.
Antigonos a spus – nu aștepta răsplată.
Dar noi am așteptat, am primit ce am meritat.
Iose a spus și el, nu te-nveli cu înțelepciunea altuia, gândește.
Am gândit, dar nimic n-a ieșit.
Au venit sute de înțelepți, le-am sărutat picioarele.
Am înțeles – realitatea și autoritatea nu se potrivesc mai deloc.
Vorbele nu sunt Adevărul. Realitatea e mult mai vicleană.
Învățătura care nu sporește scade. Altfel unde s-ar duce proștii?
M-am uitat în jur , eram singur. O barbă lungă și albă îmi acoperea pieptul.
Doamne, inima unde este? Aici, ciripi o pasăre.
BORIS MARIAN MEHR
Au primit-o în pustiu. A luat-o Iosua,
A dat-o bătrânilor, înțelepților, profeților,
Că școlerii nu aveau timp de așa ceva.
Înlătură subordonarea, scria în carte.
A venit istoria și a făcut isterie – cum fără subordonare?
Zidarii au spus – facem un zid în jurul ei.
Adevărul nu a fost încântat. Ne-a liniștit Șimon.
Păstrați realitatea, meditația, rugăciunea, iubirea.
Ne-am liniștit. Dar nu pentru multă vreme.
Antigonos a spus – nu aștepta răsplată.
Dar noi am așteptat, am primit ce am meritat.
Iose a spus și el, nu te-nveli cu înțelepciunea altuia, gândește.
Am gândit, dar nimic n-a ieșit.
Au venit sute de înțelepți, le-am sărutat picioarele.
Am înțeles – realitatea și autoritatea nu se potrivesc mai deloc.
Vorbele nu sunt Adevărul. Realitatea e mult mai vicleană.
Învățătura care nu sporește scade. Altfel unde s-ar duce proștii?
M-am uitat în jur , eram singur. O barbă lungă și albă îmi acoperea pieptul.
Doamne, inima unde este? Aici, ciripi o pasăre.
BORIS MARIAN MEHR
joi, 18 februarie 2016
Pălăria de mătase
Pălăria de mătase
Geanta – o găină despicată,
Panglici și dantele, o poiată,
Hana e-n extaz, atlaz,
Degetele se termină cu unghii sidefate,
Ele vor arde, vor arde,
Ochi adânci, pacifici, nici-nici,
i-au desfăcut trupul în patru,
câinele ei spuse – latru?
Florile ei se deschid ca lalelele,
Plâng în lume ulcelele, mărgelele,
Ah, Weltschmerz-ul nu ne mai lasă,
Asta-nțeleg și eu a fi mireasă.
BMM
Geanta – o găină despicată,
Panglici și dantele, o poiată,
Hana e-n extaz, atlaz,
Degetele se termină cu unghii sidefate,
Ele vor arde, vor arde,
Ochi adânci, pacifici, nici-nici,
i-au desfăcut trupul în patru,
câinele ei spuse – latru?
Florile ei se deschid ca lalelele,
Plâng în lume ulcelele, mărgelele,
Ah, Weltschmerz-ul nu ne mai lasă,
Asta-nțeleg și eu a fi mireasă.
BMM
Literară
Literară
Într-o țară literară, bla-bla și liberală,
Cu scriitori cât un lanț carpatin,
Orice carte, prin omagii, se socoate genială,
Unii mici se mai duc pe la Măcin.
Se visează premii grase și mai slabe și mai joase,
Gem creneluri de cacao, marmeladă și vinars,
Caii pegași trec în fugă și nechează prin fereastră,
Împăratul se scoboară și salută ca un pars.
Cum Karenina dansează cu o lebădă mai neagră,
Bivolii de primăvară năvălesc multicolori,
Pleacă-n nervi orașul, țara, reveniră și pelagra
și o sută de boli grele, viruși roșii, doar duhori.
Azi ce poți să faci poete? Scrie moale pe perete.
BORIS MARIAN
Ps.
Zăpada de peste drum s-a topit,
Moartea lui Labiș, ar fi avut 80 de ani,
Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun,
Primesc o scrisoare din adolescența mea
Sfâșiată,
Picuri de sânge pe hârtia virgină,
E ceasul trei spre dimineață,
O liniște funebră învăluie orașul,
Dormi, orașul meu etern,
Am să mă culc și eu, cine se va trezi
și unde?Pagini neașteptate,
Parfumul scrisorii furate,
Atenția mea – un paratrăsnet,
Pumnalul și crinul,
Moartea șovăia înaintea execuției, amânată ca de obicei,
Contesa sângeroasă nu mi-a spus nimic,
După o noapte de dragoste tandră, de ce?
M-ai întrebat ce-mi place din trupul tău,
Eram prea obosit să mai răspund, dar ți-am atins
Locul inimii.
@@@@@@@@@@@
Plecând, ai lăsat o treaptă,
O treaptă spre nicăieri,
Ca o voce-n pustiu,
Viața e plină de trepte,
Pe unele se dansează,
Pe altele se moare,
Pe treapta lăsată, eu
Te-am sărutat.
Toată noaptea te-am sărutat.
Treapta se apropia periculos de Lună,
Te-am strâns în brațe,
Sânii tăi se topeau pe pieptul meu,
What a man, ai șoptit,
m-am trezit lac de sudoare,
o buhă râdea dintre copaci,
iar râsul tău era al alteia.
BORIS MARIAN
Într-o țară literară, bla-bla și liberală,
Cu scriitori cât un lanț carpatin,
Orice carte, prin omagii, se socoate genială,
Unii mici se mai duc pe la Măcin.
Se visează premii grase și mai slabe și mai joase,
Gem creneluri de cacao, marmeladă și vinars,
Caii pegași trec în fugă și nechează prin fereastră,
Împăratul se scoboară și salută ca un pars.
Cum Karenina dansează cu o lebădă mai neagră,
Bivolii de primăvară năvălesc multicolori,
Pleacă-n nervi orașul, țara, reveniră și pelagra
și o sută de boli grele, viruși roșii, doar duhori.
Azi ce poți să faci poete? Scrie moale pe perete.
BORIS MARIAN
Ps.
Zăpada de peste drum s-a topit,
Moartea lui Labiș, ar fi avut 80 de ani,
Hoelderlin a stat în turn o viață, nebun,
Primesc o scrisoare din adolescența mea
Sfâșiată,
Picuri de sânge pe hârtia virgină,
E ceasul trei spre dimineață,
O liniște funebră învăluie orașul,
Dormi, orașul meu etern,
Am să mă culc și eu, cine se va trezi
și unde?Pagini neașteptate,
Parfumul scrisorii furate,
Atenția mea – un paratrăsnet,
Pumnalul și crinul,
Moartea șovăia înaintea execuției, amânată ca de obicei,
Contesa sângeroasă nu mi-a spus nimic,
După o noapte de dragoste tandră, de ce?
M-ai întrebat ce-mi place din trupul tău,
Eram prea obosit să mai răspund, dar ți-am atins
Locul inimii.
@@@@@@@@@@@
Plecând, ai lăsat o treaptă,
O treaptă spre nicăieri,
Ca o voce-n pustiu,
Viața e plină de trepte,
Pe unele se dansează,
Pe altele se moare,
Pe treapta lăsată, eu
Te-am sărutat.
Toată noaptea te-am sărutat.
Treapta se apropia periculos de Lună,
Te-am strâns în brațe,
Sânii tăi se topeau pe pieptul meu,
What a man, ai șoptit,
m-am trezit lac de sudoare,
o buhă râdea dintre copaci,
iar râsul tău era al alteia.
BORIS MARIAN
Creșterea și decăderea dictatorilor
Creșterea și decăderea dictatorilor
Se spune că aproape în fiecare zace un dictator. Doar condițiile exterioare îl pot ajuta sau opri. Priviți-l pe Pinochet al îndepărtatului Chile. Îngâmfat, brutal, a murit la peste 90 de ani, fiind inapt să mai participe la propriul său proces de condamnare. Dar a ucis zeci de mii de democrați. Charles Taylor din Liberia a fost gonit ca un câine. Era un câine. Dar trebuia judecat. A fost judecat, morții nu au înviat. Caligula a fost printre cei mai cruzi și ridicoli împărați romani. Senatorii l-au suportat , în timp ce pe Iulius Caesar, mai înainte, un om superdotat, l-au ucis cu sălbăticie. Ivan cel Groaznic s-a îndrăgostit de poveștile despre Vlad Țepeș, a ucis prieteni, dușmani, pe propriul fiu. Despre Hitler și Stalin s-a scris prea mult, mediocritatea lor nu merita o asemenea atenție, dar dictaturile lor s-au instalat în țări importante ale lumii. Alexandru cel Mare părea un gentleman față de cei pomeniți mai sus. Și el a ucis, la beție. Napoleon Bonaparte a avut și merite, istoria l-a privit cu oarecare înțelegere, dar milioane de francezi au murit fără rost în Rusia. Saddam Hussein cel fălos, o lume întreagă l-a văzut nebărbierit, înspăimântat sau furios, statuia sa de zeci de metri a fost prăvălită cu mare greutate. Se pare că primii dictatori s-au născut în comuna primitivă, când cineva prelua toate prerogativele de conducere și administrare. În Evul Mediu, Genghiz Han nu a fost propriu zis un dictator, el ocupându-se cuceriri din fuga calului. Poate că nici Octavian August nu a ajuns la dictatură, dar urmașii săi s-a întrecut pe sine în amoralitate și depravare- Tiberiu, Claudiu, Caligula, Nero, etc. Din diverse studii rezultă că firea dictatorilor s-a format în urma unei copilării frustrante, lipsuri materiale, lipsa părinților, bătăile repetate din partea unor părinți degenerați, bețivi, perversiunile, violurile. Credem că acest factor este determinant în istoria acestor monștri ai istoriei. Pe alții i-au deformat setea de răzbunare etnică, religioasă, diverse prejudecăți. Idi Amin, Trujillo, Duvalier și fiul, ș.a. au avut „de plătit” multe păcate ale înaintașilor. Numărul victimelor a fost variabil în funcție de numărul populației supuse dictaturii, modul de organizare a genocidului, de la sute de mii la milioane, zeci de milioane. Pol Pot a „reușit” în patru ani să ucidă circa o treime din populația țării, ceea ce îl postează pe locul prim în ordinea proporțiilor relative. În spatele său se află „tătucul Stalin”, care este campion la cifre absolute. Nici Hitler nu stă rău, deși nu a ucis cu mâna lui un singur om. Vlad Țepeș este un exemplu de sadism rar întâlnit, deși în popor el rămâne un erou al luptei antiotomane. Vlad a ucis nu numai otomani, ci și oameni bolnavi, boieri din aceeași societate cu a sa, etc. La fel a procedat Ivan cel Groaznic, pe care Stalin cu ajutorul regizorului Eisenstein l-a „fabricat” ca pe un binefăcător. Dictatorii au avut la dispoziție întotdeauna o grupare „de elită”, care l-a susținut în fel și chip, ca și adeziunea temporară a maselor. Adeseori intervenția din afară a ajutat la izgonirea lor. Astfel Pol Pot a fost izgonit de armata vietnameză, iar o serie de dictatori latino-americani au fost debarcați cu ajutorul SUA. Dictatorii au pus accentul de multe ori pe propagandă, evident naționalistă, xenofobă, căutând „un țap ispășitor”. Hitler și Stalin au excelat în această direcție. În antichitate, Nero era un dușman al creștinilor. Cultul personalității este un fenomen care a atins cote maxime în țările socialiste, la fel ca și în Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler. Deși Ceaușescu nu a organizat genocidul, a impus o dictatură bazată pe frică și cult deșănțat pentru sine și pentru soția sa. Moartea celor doi a fost un exemplu dur, poate prea sângeros, comparativ cu ceea ce meritau dictatorii sadici din alte țări. Viitorul nu promite nimic sigur, lecțiile istoriei nu prea se învață. Dar ceva rămâne. Imaginația umană este nelimitată. Cu Dumnezeu înainte.
BORIS MARIAN MEHR
Se spune că aproape în fiecare zace un dictator. Doar condițiile exterioare îl pot ajuta sau opri. Priviți-l pe Pinochet al îndepărtatului Chile. Îngâmfat, brutal, a murit la peste 90 de ani, fiind inapt să mai participe la propriul său proces de condamnare. Dar a ucis zeci de mii de democrați. Charles Taylor din Liberia a fost gonit ca un câine. Era un câine. Dar trebuia judecat. A fost judecat, morții nu au înviat. Caligula a fost printre cei mai cruzi și ridicoli împărați romani. Senatorii l-au suportat , în timp ce pe Iulius Caesar, mai înainte, un om superdotat, l-au ucis cu sălbăticie. Ivan cel Groaznic s-a îndrăgostit de poveștile despre Vlad Țepeș, a ucis prieteni, dușmani, pe propriul fiu. Despre Hitler și Stalin s-a scris prea mult, mediocritatea lor nu merita o asemenea atenție, dar dictaturile lor s-au instalat în țări importante ale lumii. Alexandru cel Mare părea un gentleman față de cei pomeniți mai sus. Și el a ucis, la beție. Napoleon Bonaparte a avut și merite, istoria l-a privit cu oarecare înțelegere, dar milioane de francezi au murit fără rost în Rusia. Saddam Hussein cel fălos, o lume întreagă l-a văzut nebărbierit, înspăimântat sau furios, statuia sa de zeci de metri a fost prăvălită cu mare greutate. Se pare că primii dictatori s-au născut în comuna primitivă, când cineva prelua toate prerogativele de conducere și administrare. În Evul Mediu, Genghiz Han nu a fost propriu zis un dictator, el ocupându-se cuceriri din fuga calului. Poate că nici Octavian August nu a ajuns la dictatură, dar urmașii săi s-a întrecut pe sine în amoralitate și depravare- Tiberiu, Claudiu, Caligula, Nero, etc. Din diverse studii rezultă că firea dictatorilor s-a format în urma unei copilării frustrante, lipsuri materiale, lipsa părinților, bătăile repetate din partea unor părinți degenerați, bețivi, perversiunile, violurile. Credem că acest factor este determinant în istoria acestor monștri ai istoriei. Pe alții i-au deformat setea de răzbunare etnică, religioasă, diverse prejudecăți. Idi Amin, Trujillo, Duvalier și fiul, ș.a. au avut „de plătit” multe păcate ale înaintașilor. Numărul victimelor a fost variabil în funcție de numărul populației supuse dictaturii, modul de organizare a genocidului, de la sute de mii la milioane, zeci de milioane. Pol Pot a „reușit” în patru ani să ucidă circa o treime din populația țării, ceea ce îl postează pe locul prim în ordinea proporțiilor relative. În spatele său se află „tătucul Stalin”, care este campion la cifre absolute. Nici Hitler nu stă rău, deși nu a ucis cu mâna lui un singur om. Vlad Țepeș este un exemplu de sadism rar întâlnit, deși în popor el rămâne un erou al luptei antiotomane. Vlad a ucis nu numai otomani, ci și oameni bolnavi, boieri din aceeași societate cu a sa, etc. La fel a procedat Ivan cel Groaznic, pe care Stalin cu ajutorul regizorului Eisenstein l-a „fabricat” ca pe un binefăcător. Dictatorii au avut la dispoziție întotdeauna o grupare „de elită”, care l-a susținut în fel și chip, ca și adeziunea temporară a maselor. Adeseori intervenția din afară a ajutat la izgonirea lor. Astfel Pol Pot a fost izgonit de armata vietnameză, iar o serie de dictatori latino-americani au fost debarcați cu ajutorul SUA. Dictatorii au pus accentul de multe ori pe propagandă, evident naționalistă, xenofobă, căutând „un țap ispășitor”. Hitler și Stalin au excelat în această direcție. În antichitate, Nero era un dușman al creștinilor. Cultul personalității este un fenomen care a atins cote maxime în țările socialiste, la fel ca și în Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler. Deși Ceaușescu nu a organizat genocidul, a impus o dictatură bazată pe frică și cult deșănțat pentru sine și pentru soția sa. Moartea celor doi a fost un exemplu dur, poate prea sângeros, comparativ cu ceea ce meritau dictatorii sadici din alte țări. Viitorul nu promite nimic sigur, lecțiile istoriei nu prea se învață. Dar ceva rămâne. Imaginația umană este nelimitată. Cu Dumnezeu înainte.
BORIS MARIAN MEHR
Vise
Vise
Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă „ Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.
Așa a fost.
****************************
Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
*************************************
După prima victorie, băieții au depus pasărea
la picioarele Iuliei, era chiar luna iulie,
rândunica s-a ridicat încet și a zburat.
Regula jocului nu a fost respectată.
În copilărie, mama aducea platoulla patul meu,
glazura se cam topise, Guten Morgen Fraulein ,
Kuss die Hand. Se auzea de afară.
În grajdul castelului se respiră greu.
Inerția zileleor, vuietul anilor.
Un tren roșu a trecut prin pădure.
Au rămas sute de morminte. Poate mii.
Cine mai numără stelele?
Femeie -fluture Chryidia Bellona.
Apoi au plecat cu toții și au ajuns nori pe cer.
BMM
|
Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă „ Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.
Așa a fost.
****************************
Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
*************************************
După prima victorie, băieții au depus pasărea
la picioarele Iuliei, era chiar luna iulie,
rândunica s-a ridicat încet și a zburat.
Regula jocului nu a fost respectată.
În copilărie, mama aducea platoulla patul meu,
glazura se cam topise, Guten Morgen Fraulein ,
Kuss die Hand. Se auzea de afară.
În grajdul castelului se respiră greu.
Inerția zileleor, vuietul anilor.
Un tren roșu a trecut prin pădure.
Au rămas sute de morminte. Poate mii.
Cine mai numără stelele?
Femeie -fluture Chryidia Bellona.
Apoi au plecat cu toții și au ajuns nori pe cer.
BMM
|
miercuri, 17 februarie 2016
Spune-mi
Spune-mi
Spune-mi, ce anume? Orice, oriunde.
Patriarhii au adormit, tinerii luptă peste tot.
Unii au murit, mulți tineri au murit.
Nu întreabă nimeni de ce. Fără folos.
Capete trec pe bandă rulantă. Clipesc.
Noaptea simt respirația ta, mai exiști?
Am pierdut șirul zilelor/nopților.
Ce a rămas din vechiul palat al Poesiei?
Ruine, fragmente, oase albite.
Îngerii au zburat de mult, Sappho
Își plânge iubirea, Vergiliu, Ovidiu,
Shakespeare și alți zei sunt loviți peste bot,
Lilieci cu miros urât, sfârtecători de cadavre,
șacali și hiene bolnave de lepră,
șerpi ce se tem de propriul venin,
atunci, atunci ce face poetul?
Ia inima sa în brațe și cântă din ea în pustiu.
Nimeni nu mai poate salva poeții.
Agonici dușmani ai frumosului,
Înhăitați în grupări incolore,
Împrăștie false dorințe..
Iar eu nu fac decât să fug mereu înspre zarea curată
A Sfintei mele Poesii.
BMM
Spune-mi, ce anume? Orice, oriunde.
Patriarhii au adormit, tinerii luptă peste tot.
Unii au murit, mulți tineri au murit.
Nu întreabă nimeni de ce. Fără folos.
Capete trec pe bandă rulantă. Clipesc.
Noaptea simt respirația ta, mai exiști?
Am pierdut șirul zilelor/nopților.
Ce a rămas din vechiul palat al Poesiei?
Ruine, fragmente, oase albite.
Îngerii au zburat de mult, Sappho
Își plânge iubirea, Vergiliu, Ovidiu,
Shakespeare și alți zei sunt loviți peste bot,
Lilieci cu miros urât, sfârtecători de cadavre,
șacali și hiene bolnave de lepră,
șerpi ce se tem de propriul venin,
atunci, atunci ce face poetul?
Ia inima sa în brațe și cântă din ea în pustiu.
Nimeni nu mai poate salva poeții.
Agonici dușmani ai frumosului,
Înhăitați în grupări incolore,
Împrăștie false dorințe..
Iar eu nu fac decât să fug mereu înspre zarea curată
A Sfintei mele Poesii.
BMM
Fata care cânta
Fata care cânta
Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost așezată pe un scaun, legată și executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec știam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tușit, a râs,
A tușit, a râs, e adevărat? Da, așa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung și mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata și mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Știi, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriți, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o școală nouă,
unde nu știi pe nimeni. Cineva număra, un ,doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, șase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu știu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.
BMM
Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost așezată pe un scaun, legată și executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec știam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tușit, a râs,
A tușit, a râs, e adevărat? Da, așa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung și mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata și mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Știi, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriți, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o școală nouă,
unde nu știi pe nimeni. Cineva număra, un ,doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, șase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu știu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.
BMM
La capătul pământului
La capătul pământului
La capătul pământului,
În puterea vântului,
Liniște , spune o voce,
Cor tânguitor de foce,
Liniște, salonul trei,
Vine pupăza din tei,
Singuri suntem? Unde, unde?
A căzut o stea, dragostea mea,
De ce tremuri așa? S-a nălțat o- a.
Noi când om muri, tot o veșteji, ,
Numai chipul tău, neatins de hău
mie-mi va zâmbi, peste tot voi fi,
și în patul tău, în oceanul tău,
vom face copii mii și mii și mii,
ce să-ți spun mai mult?
Ea șopti – te-ascult.
BMM
La capătul pământului,
În puterea vântului,
Liniște , spune o voce,
Cor tânguitor de foce,
Liniște, salonul trei,
Vine pupăza din tei,
Singuri suntem? Unde, unde?
A căzut o stea, dragostea mea,
De ce tremuri așa? S-a nălțat o- a.
Noi când om muri, tot o veșteji, ,
Numai chipul tău, neatins de hău
mie-mi va zâmbi, peste tot voi fi,
și în patul tău, în oceanul tău,
vom face copii mii și mii și mii,
ce să-ți spun mai mult?
Ea șopti – te-ascult.
BMM
marți, 16 februarie 2016
Cripta
Cripta
Omagiu lui Danilo Kiș
Haideți să jucăm de-a fripta, cripta,
Sângerăm poate și liric, mai chirilic, mai iliric,
Suflete în paranteze puse-n frânghii de Corteze,
Cenotaf, ah, cenotaf, se plângea un rigă-slav,
Nu e Riga mămăligă, dar lozincile se strigă,
Cuțitaș sub omușor la tătucul din popor
Ce crescu cât Stalin, bre, ce-ai cu el, stai bine, bre.
Un cadavru, hop, un altul, multe-n lung și mai de-a latul.
Scroafa își mânca purcelul pe unde era CC-ul.
Veșnicia-i bâbâită, că de-aia jucam o friptă,
ușa-i zăvorâtă-n veci, trei cartoafe, doi zevzeci.
Scoți cătușe, pui căpușe, ia pistolul, telefonul,
S-au tocit securile, secu, secăturile,
Makerenko, macaroane, au venit bastarzi-coloane,
Ce rămâne, ce rămâne? Niște cărți și-un porc de câne.
BMM
Omagiu lui Danilo Kiș
Haideți să jucăm de-a fripta, cripta,
Sângerăm poate și liric, mai chirilic, mai iliric,
Suflete în paranteze puse-n frânghii de Corteze,
Cenotaf, ah, cenotaf, se plângea un rigă-slav,
Nu e Riga mămăligă, dar lozincile se strigă,
Cuțitaș sub omușor la tătucul din popor
Ce crescu cât Stalin, bre, ce-ai cu el, stai bine, bre.
Un cadavru, hop, un altul, multe-n lung și mai de-a latul.
Scroafa își mânca purcelul pe unde era CC-ul.
Veșnicia-i bâbâită, că de-aia jucam o friptă,
ușa-i zăvorâtă-n veci, trei cartoafe, doi zevzeci.
Scoți cătușe, pui căpușe, ia pistolul, telefonul,
S-au tocit securile, secu, secăturile,
Makerenko, macaroane, au venit bastarzi-coloane,
Ce rămâne, ce rămâne? Niște cărți și-un porc de câne.
BMM
luni, 15 februarie 2016
Ipocrizia disperării
Ipocrizia disperării
Nu orice ipocrizie trebuie combătută,
Disperarea este de multe feluri,
Dar toate sunt ciuruite de speranțe.
David l-a învins pe Goliath, cine-ar fi crezut?
Facilitatea nu merge deseori la fântână.
***********************8
Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.”.
Așa a fost.
Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN
|
Nu orice ipocrizie trebuie combătută,
Disperarea este de multe feluri,
Dar toate sunt ciuruite de speranțe.
David l-a învins pe Goliath, cine-ar fi crezut?
Facilitatea nu merge deseori la fântână.
***********************8
Singur, în camera mea,
Mă întreb de ce nu sufăr,
Alături, lumea geme
În chinurile facerii,
Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă,
Prefer să urlu singur,
Să nu mă audă nimeni,
O vrabie își lasă mizeria
În palma mea,
Pe umăr, un corb îmi spune,
„Ești al meu”, îmi scutur brațul,
Pasărea se înalță pe acoperișul
Palatului prezidențial.
Iau din bibliotecă Romeo and Juliet”,
Declam, „ Thus with kiss I die”.”.
Așa a fost.
Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN
|
duminică, 14 februarie 2016
Eduard de Max
Eduard de Max
Eduard de Max (14 februarie 1869, Iași - 28 octombrie 1924, Paris, Franța) a fost un renumit actor francez de origine română, considerat unul dintre cei mai de seamă tragedieni ai timpului. Pe numele său real Eduard Alexandru Max el a fost fiul doctorului în medicină Emil Max, etnic evreu, cel mai cunoscut ginecolog al vremii sale și membru al mișcării Junimea din Iași iar mama sa, născută Romalo, era rudă apropiată cu Elena Cuza.După absolvirea Conservatorului debutează cu succes la Paris în rolul Poetului din "Noaptea de octombrie" de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe mari scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva, etc.Renumitul cronicar teatral Ioan Massoff amintește într-un manuscris inedit aflat în posesia lui Fabian Anton faptul că, "încă elev la Conservatorul din Paris, Eduard de Max, a apărut, în seara de 24 septembrie 1888, pe scena Teatrului Național București, în cadrul unui festival. El a recitat din Eminescu poezia "Rămâi la mine", un fragment din Ruy Blas și a jucat, împreună cu Ana Popescu, în limba franceză, "La Nuit d'Octobre" de Alfred de Musset.De asemenea, la 10 aprilie 1893, de Max apare pe scena teatrului Odéon interpretînd rolul poetului Horațiu din piesa în versuri "Glycére" de Eugene Boyer, după care, alături de Sarah Bernhardt, a jucat pe scena teatrului Renaissance, rolul principal din "Regele" de Jules Lemaitre.Din 1890 apare în roluri importante ale scenei franceze, fiind un concurent serios al celebrei actrițe Sarah Bernhardt.Între 4 - 13 octombrie 1904 o trupă franceză în frunte cu Eduard de Max și Maria Ventura a dat o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național București.Între 1908 și 1912, Eduard de Max apare în filmele companiei franceze "Film d'art". În 1913 de Max primește un important rol în adaptarea celebrului roman al lui Alexandre Dumas, "Cei trei muschetari" (1913).De asemenea, în 1920, Eduard de Max îl întruchipează pe Richelieu în adaptarea părții a doua a filmului "Cei trei muschetari" (1921), un film mut conceput ca serial și produs de Pathé Frères. Tot rolul lui Richelieu va întruchipa și în cea de a treia parte a seriei Muschetarilor - Cinci ani mai târziu (1922).Numit Societar al Comediei Franceze alături de românii Elizabeth Nizan, Jean Yonnel și Maria Ventura la data de 1 ianuarie 1918.Eduard de Max a fost cel care a intermediat accesul marelui actor Tony Bulandra pe scenele teatrului francez.Numnele său a fost uitat în România, dar merită reamintit uneori. A avut nenumărate roluri din repertoriul anticilor greci, romani, din dramaturgia lui Shakespeare,Racine, Hugo, Schiller, contemporani francezi, englezi. A jucat în numeroase filme la începutul cinematografiei. Eduard de Max a fost considerat unul din cei mai extravaganți actori ai acelor vremuri. El s-a specializat în roluri de împărați decadenți, precum Nero și Heliogabalus, mergînd până într-acolo încât a apărut semi-nud pe scenă în piesa "Promethee" de Jean Lorrain (1900). Lăudat de unii ca fiind cel mai mare actor al timpul său, de Max a fost în aceeași măsură și atacat de gazetarii și biografii homofobi.Eduard de Max a fost considerat la fel de extravagant ca prietena sa, Sarah Bernhardt. El s-a înconjurat de o serie întreagă de tineri artiști pe care îi patrona. Renumitul scriitor André Gide a scris piesa de teatru "Saul" . Un alt artist celebru a cărui carieră a fost lansată de către de Max a fost și Jean Cocteau. Numnele său a fost uitat în România, dar merită reamintit uneori.
Pt. conf. BMM( din enciclopedii franceze, engleze, germane)
Eduard de Max (14 februarie 1869, Iași - 28 octombrie 1924, Paris, Franța) a fost un renumit actor francez de origine română, considerat unul dintre cei mai de seamă tragedieni ai timpului. Pe numele său real Eduard Alexandru Max el a fost fiul doctorului în medicină Emil Max, etnic evreu, cel mai cunoscut ginecolog al vremii sale și membru al mișcării Junimea din Iași iar mama sa, născută Romalo, era rudă apropiată cu Elena Cuza.După absolvirea Conservatorului debutează cu succes la Paris în rolul Poetului din "Noaptea de octombrie" de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe mari scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva, etc.Renumitul cronicar teatral Ioan Massoff amintește într-un manuscris inedit aflat în posesia lui Fabian Anton faptul că, "încă elev la Conservatorul din Paris, Eduard de Max, a apărut, în seara de 24 septembrie 1888, pe scena Teatrului Național București, în cadrul unui festival. El a recitat din Eminescu poezia "Rămâi la mine", un fragment din Ruy Blas și a jucat, împreună cu Ana Popescu, în limba franceză, "La Nuit d'Octobre" de Alfred de Musset.De asemenea, la 10 aprilie 1893, de Max apare pe scena teatrului Odéon interpretînd rolul poetului Horațiu din piesa în versuri "Glycére" de Eugene Boyer, după care, alături de Sarah Bernhardt, a jucat pe scena teatrului Renaissance, rolul principal din "Regele" de Jules Lemaitre.Din 1890 apare în roluri importante ale scenei franceze, fiind un concurent serios al celebrei actrițe Sarah Bernhardt.Între 4 - 13 octombrie 1904 o trupă franceză în frunte cu Eduard de Max și Maria Ventura a dat o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național București.Între 1908 și 1912, Eduard de Max apare în filmele companiei franceze "Film d'art". În 1913 de Max primește un important rol în adaptarea celebrului roman al lui Alexandre Dumas, "Cei trei muschetari" (1913).De asemenea, în 1920, Eduard de Max îl întruchipează pe Richelieu în adaptarea părții a doua a filmului "Cei trei muschetari" (1921), un film mut conceput ca serial și produs de Pathé Frères. Tot rolul lui Richelieu va întruchipa și în cea de a treia parte a seriei Muschetarilor - Cinci ani mai târziu (1922).Numit Societar al Comediei Franceze alături de românii Elizabeth Nizan, Jean Yonnel și Maria Ventura la data de 1 ianuarie 1918.Eduard de Max a fost cel care a intermediat accesul marelui actor Tony Bulandra pe scenele teatrului francez.Numnele său a fost uitat în România, dar merită reamintit uneori. A avut nenumărate roluri din repertoriul anticilor greci, romani, din dramaturgia lui Shakespeare,Racine, Hugo, Schiller, contemporani francezi, englezi. A jucat în numeroase filme la începutul cinematografiei. Eduard de Max a fost considerat unul din cei mai extravaganți actori ai acelor vremuri. El s-a specializat în roluri de împărați decadenți, precum Nero și Heliogabalus, mergînd până într-acolo încât a apărut semi-nud pe scenă în piesa "Promethee" de Jean Lorrain (1900). Lăudat de unii ca fiind cel mai mare actor al timpul său, de Max a fost în aceeași măsură și atacat de gazetarii și biografii homofobi.Eduard de Max a fost considerat la fel de extravagant ca prietena sa, Sarah Bernhardt. El s-a înconjurat de o serie întreagă de tineri artiști pe care îi patrona. Renumitul scriitor André Gide a scris piesa de teatru "Saul" . Un alt artist celebru a cărui carieră a fost lansată de către de Max a fost și Jean Cocteau. Numnele său a fost uitat în România, dar merită reamintit uneori.
Pt. conf. BMM( din enciclopedii franceze, engleze, germane)
vineri, 12 februarie 2016
Gică fără față.
Gică fără față.
Într-o bună dimineață,
Gică Astma-și pierdu fața,
Vise, clise, ce oroare,
Ce se-ntâmplă în budoare?
Nimeni nu știa nemica,
Se ascunse de Anica,
Ce ar fi un somn mai mic,
Poate este doar un clip?
La trezire însă chipul
și chipiul, ca și slipul,
ia-i de nu-i, ce face Gică?
Doamne, ochii i se strică.
Ce-i rotund vede pătrat,
Ce vorbește-i doar lătrat,
Cere hrană de dulău,
Nu mai crede-n Dumnezeu,
Îl gonesc ai lui în stradă,
Noi numim – o diavoliadă.
Nici prieteni, rude, frați,
Nu ai față, mergi în …marți.
Mergi în miercuri, joi, cum vrei,
Să n-aluneci, e polei.
Dară fără față, riști
Să te ducă la artiști,
La circari ori la nebuni,
Gică-i fiert ca un magiun.
Un coșmar, când se trezi,
El, pe loc, se bărbieri.
BORIS M. MARIAN
Într-o bună dimineață,
Gică Astma-și pierdu fața,
Vise, clise, ce oroare,
Ce se-ntâmplă în budoare?
Nimeni nu știa nemica,
Se ascunse de Anica,
Ce ar fi un somn mai mic,
Poate este doar un clip?
La trezire însă chipul
și chipiul, ca și slipul,
ia-i de nu-i, ce face Gică?
Doamne, ochii i se strică.
Ce-i rotund vede pătrat,
Ce vorbește-i doar lătrat,
Cere hrană de dulău,
Nu mai crede-n Dumnezeu,
Îl gonesc ai lui în stradă,
Noi numim – o diavoliadă.
Nici prieteni, rude, frați,
Nu ai față, mergi în …marți.
Mergi în miercuri, joi, cum vrei,
Să n-aluneci, e polei.
Dară fără față, riști
Să te ducă la artiști,
La circari ori la nebuni,
Gică-i fiert ca un magiun.
Un coșmar, când se trezi,
El, pe loc, se bărbieri.
BORIS M. MARIAN
Divina necomedie
Divina necomedie
Să ne privim în față, spuse o rață blue,
Atitudinea contează la banca lui nea Sfârlează,
Circumstanțele, are de gând a spune Blanțele,
Necazurile cu mască produse de o broască,
Cel cu inima veselă are o masă cu Buzele,
Dă mai mult decât primești și pe loc te primenești,
Sepia este prietenul omului, adică omul este izvorul bromului,
Abound in one”s own sense, de la Penza la Mercedes Benz,
În pas cu vremea este gânsacul lui Prelea,
Acording to Cocker, ascultă sfatul lui Rocker,
pentru bine obștesc sunt de-acord să m-odihnesc,
for weal and woe, ne-nvață De Foe,
may he rest in peace, Alis, asta știe și Pis-pis.
BORIS M. MARIAN
Să ne privim în față, spuse o rață blue,
Atitudinea contează la banca lui nea Sfârlează,
Circumstanțele, are de gând a spune Blanțele,
Necazurile cu mască produse de o broască,
Cel cu inima veselă are o masă cu Buzele,
Dă mai mult decât primești și pe loc te primenești,
Sepia este prietenul omului, adică omul este izvorul bromului,
Abound in one”s own sense, de la Penza la Mercedes Benz,
În pas cu vremea este gânsacul lui Prelea,
Acording to Cocker, ascultă sfatul lui Rocker,
pentru bine obștesc sunt de-acord să m-odihnesc,
for weal and woe, ne-nvață De Foe,
may he rest in peace, Alis, asta știe și Pis-pis.
BORIS M. MARIAN
joi, 11 februarie 2016
Verbină
Verbină
Verbină, verbină, veselă grădină,
Verbatină, verb, vaza este spartă, sterp,
Evantai de oțel , mângâiere ca de miel,
Cristal rănit, apele nu l-au lipit,
Nici lumina Lunii, răzbătură hunii,
Numai ochii albaștri dorm, suntem pilaștri,
ții minte fecioara din Provența?
Yes, abstinența.
Numai fruntea o dezmiardă, să ardă.
Frescobaldi, ce mândru sună înlăuntru.
Nu, ei nu sunt morți. Poetul nu este neghiob,
Dar nici un rob orb.
BMM
Verbină, verbină, veselă grădină,
Verbatină, verb, vaza este spartă, sterp,
Evantai de oțel , mângâiere ca de miel,
Cristal rănit, apele nu l-au lipit,
Nici lumina Lunii, răzbătură hunii,
Numai ochii albaștri dorm, suntem pilaștri,
ții minte fecioara din Provența?
Yes, abstinența.
Numai fruntea o dezmiardă, să ardă.
Frescobaldi, ce mândru sună înlăuntru.
Nu, ei nu sunt morți. Poetul nu este neghiob,
Dar nici un rob orb.
BMM
miercuri, 10 februarie 2016
Urmașilor mei, copiii
Urmașilor mei, copiii
_________________
Ploaia este bucuria copiilor,
Culori, mirosuri distincte,
Ce semne ne aduce vara?
Un ghid ilustrat al armoniilor.
Fiece zi – o uimire.
Posedați suntem de intuiția particularului,
Infinitul ne produce greață.
Cum poate vocea Kostromarului?
Tristețea zorilor la execuție.
A amurgului pentru un om părăsit.
A amiezii pentru un om flămând.
Din pânza radioului – un glas hârâit.
Urmașilor mei eu nu le scriu,
Nu voi pleca într-un sicriu,
Umblând pe două-trei picioare,
Mai știi , chiar patru aripioare.
Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,
Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.
Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,
Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,
Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,
Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,
Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,
Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,
Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.
Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,
Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.
Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,
Ne cântă-acuma și prohodul, ce dor mai are azi norodul?
Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,
Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,
Când eu vă las întreagă-averea lui Dobrogeanu, parcă Gherea,
știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,
nu port nici plumbi, arginți, magnezii,
eu îl iubesc pe T. Arghezi , lacustrele bacoviene,
romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz
ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,
cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat
ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu
Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,
Dar mai trezește-te, Ioane.
Un melc se-mprieteni cu-n diavol,
Melchiom, Melchior și Bravol.
În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.
A voi fără a vrea să voiești, vuiește
Codrul de povești.
Fraged și gingaș se naște omul,
Uscat și tare rămâne oul,
Nimic mai moale decât apă,
Lasă cortina să înceapă.
BMM
_________________
Ploaia este bucuria copiilor,
Culori, mirosuri distincte,
Ce semne ne aduce vara?
Un ghid ilustrat al armoniilor.
Fiece zi – o uimire.
Posedați suntem de intuiția particularului,
Infinitul ne produce greață.
Cum poate vocea Kostromarului?
Tristețea zorilor la execuție.
A amurgului pentru un om părăsit.
A amiezii pentru un om flămând.
Din pânza radioului – un glas hârâit.
Urmașilor mei eu nu le scriu,
Nu voi pleca într-un sicriu,
Umblând pe două-trei picioare,
Mai știi , chiar patru aripioare.
Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,
Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.
Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,
Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,
Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,
Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,
Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,
Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,
Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.
Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,
Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.
Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,
Ne cântă-acuma și prohodul, ce dor mai are azi norodul?
Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,
Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,
Când eu vă las întreagă-averea lui Dobrogeanu, parcă Gherea,
știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,
nu port nici plumbi, arginți, magnezii,
eu îl iubesc pe T. Arghezi , lacustrele bacoviene,
romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz
ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,
cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat
ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu
Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,
Dar mai trezește-te, Ioane.
Un melc se-mprieteni cu-n diavol,
Melchiom, Melchior și Bravol.
În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.
A voi fără a vrea să voiești, vuiește
Codrul de povești.
Fraged și gingaș se naște omul,
Uscat și tare rămâne oul,
Nimic mai moale decât apă,
Lasă cortina să înceapă.
BMM
Calea Căilor
Calea Căilor
Caii cailor, claia claielor, Calea Căilor,
Horrorul văilor,
Atot-prezentul exploziv
Vede mai limpede ce-i Wedekind.
Cine priveşte deschis-închis,
Pull-push înseamnă de neucis.
Iar de niciunde, de nicăieri
e Nică Apetrei, bărbier.
Desăvârşit şi nimicit,
El peste tot e fericit,
Aceasta-i calea, fiinţând,
Temeinic pare şi nepământ.
Totalitatea cuprinde-n ea
Tainicul punct de după stea,
Deși e gol, darnic mereu,
Este ideea de Dumnezeu,
Tu stai pe loc și totuși mergi,
O emergență-boboc pe crengi,
Nepieritor în infinit,
Cu tine sunt și n-am venit,
Ce dăinuie nu ți-este proc,
Nu-ți aparține defel, deloc.
Nu ai, nu ești, n-ai nume, deci
În fericire să petreci.
Lumina multă poate orbi,
Ca melodia pe-un singur si,
Drumul cel lung e în zigzag,
Ferește-te de Dao-dag,
Prea mult cinstit te înjosești,
O biată gâză-ntre ferești,
Minciuna e în rându-ntâi,
La cârmă stă orice cârmâi,
Cinstește taina, miezul ei
Este al lumilor temei.
Rațiunea nimicește tot,
Asta nu știe un netot.
Și DA și NU comune au
O rădăcină de bao-bau.
Că în plăcere, mai adânc
Miracolele blând se strâng.
Din tot ca ai, păstrezi un punct,
Un Univers păstrat în prunc.
BMM
Caii cailor, claia claielor, Calea Căilor,
Horrorul văilor,
Atot-prezentul exploziv
Vede mai limpede ce-i Wedekind.
Cine priveşte deschis-închis,
Pull-push înseamnă de neucis.
Iar de niciunde, de nicăieri
e Nică Apetrei, bărbier.
Desăvârşit şi nimicit,
El peste tot e fericit,
Aceasta-i calea, fiinţând,
Temeinic pare şi nepământ.
Totalitatea cuprinde-n ea
Tainicul punct de după stea,
Deși e gol, darnic mereu,
Este ideea de Dumnezeu,
Tu stai pe loc și totuși mergi,
O emergență-boboc pe crengi,
Nepieritor în infinit,
Cu tine sunt și n-am venit,
Ce dăinuie nu ți-este proc,
Nu-ți aparține defel, deloc.
Nu ai, nu ești, n-ai nume, deci
În fericire să petreci.
Lumina multă poate orbi,
Ca melodia pe-un singur si,
Drumul cel lung e în zigzag,
Ferește-te de Dao-dag,
Prea mult cinstit te înjosești,
O biată gâză-ntre ferești,
Minciuna e în rându-ntâi,
La cârmă stă orice cârmâi,
Cinstește taina, miezul ei
Este al lumilor temei.
Rațiunea nimicește tot,
Asta nu știe un netot.
Și DA și NU comune au
O rădăcină de bao-bau.
Că în plăcere, mai adânc
Miracolele blând se strâng.
Din tot ca ai, păstrezi un punct,
Un Univers păstrat în prunc.
BMM
marți, 9 februarie 2016
wireless
Ne iubim wireless
Când ne iubim wireless,
Nu mai știm stresul,
în farmacia Catena,
intră și Eminescu,
este farmacia inimii
lui Cutărescu,
mă simt tânăr și curat
de la majorat,
acum, iubito, ești colonel,
mă arestezi sau îmi dai un cățel,
ai scris Odiseea, ești Nausicaa,
eu sunt poetul orb ca și floarea,
pot să iubesc și în planul virtual,
wireless și homeless pe-un prag de coral.
*************************************
Laba câinelui mort
Zăcea pe caldarâm,
Capul câinelui mort
Plutea în înălțimi,
Marele bolid sfărâmase
A doua civilizație,
Iubita mea, Hanâm, știa totul.
De când cu Nero, nimic nu mai este sigur,
Bărbații trec printre femei,
Bărbați de ceară.
Ființe subtile, aproape goale
Se cațără pe stâlpii
Încărcați de capete tăiate.
La TV latră un porumbel al păcii,
Unii se șterg cu batiste muiate în sânge,
Tigrii sunt chiar la modă,
pe când gasteropodele,
la garderobă își schimbă robele.
Timp de netrăit, timp de morți iubit,
Ca la Babilon, poți să fii valon,
Cică-n București umbă-n drum doar pești. Vai!
********************************************
Mor toți copacii,
Câinii umblă triști,
Boschetarii părăsesc parcule,
Gândurile mele se ascund
Prin cotloanele creierului,
precum cârtițele,
ce va scoate la iveală primăvara?
Ne așteaptă o iarnă
Tulburător de albă,
De disperare , un mort
Va întinde o mână,
Eu știu să strâng
Mâna unui mort.
Am o mare înțelegere.
Numai cu dragostea
Nu-l pot salva din adâncuri.
**********************************
Pe reverul hainei se așează toamna,
Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă,
Xilofon tăcut,
Xilofon sângerând.
„Niciodată toamna”, ascultam
Vinul bolborosește amenințător,
O demență mov, proliferând gălbenele.
Agată ascunsă în suflet,
Feerie la vedere,
Ne sărutăm parcă pentru ultima oară,
Două lipitori ambigene,
Nici o fantezie,
O vânătoare deznădăjduită,
Cum cade timpul - vertical,
Rochia ta se despică, ești goală.
*********************************
Un om a-mbătrânit
Ca un pom,
Rădăcinile lui au ajuns
În centrul Pământului,
Coroana, cum ar veni, creierul
s-a nălțat și a cuprins
Universul.
Dumnezeu l-a întrebat –
„Ce faci, îmi iei obiectul muncii?”
Bătrânul a ridicat din ramuri, a răspuns-
„ Facem și noi ce putem”.
***************************
De ce să nu ne bucurăm
Că totul are un sfârșit?
Și ODA lui van Beethoven
și chinul tăinuit.
Ești tânără și eu mai sunt
În viață, vechi stejar,
Tu nu ai sufletul cărunt,
Iar eu, în suflet –jar.
O zi, o noapte, câte sunt,
Le numărăm încet,
Tot mai încet și mai mărunt,
Frumoasă ești, eu poet.
***************************
La jumătatea vieții ajuns „erou”,
Mă întrebam cum s-o încep din nou,
Acum, apropiat de-un happy end,
Cred că e timpul să-mi aleg un trend.
Cu respirația mai merge, nu alerg,
Genunchii mă mai lasă, un iceberg
Simt pe sub inimă, dar nu-l observ,
De-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.
Numai cu scrisul nu mă schimb defel,
Parcă mă-ndeamnă un Mefistofel,
Îmi spune să mă las. Cum aș putea
Când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea?
*****************************************
|
În căutare este ceva din disperarea
Înecatului, oceane de hârtie,
Versuri scrise pe foile neantului,
Eu caut, tu cauți, el caută,
Ne alege Diavolul sau Timpul,
poate Domnul,
mai știi, un cititor atent la virgule,
ieri mi-am pierdut inima pe scări,
astăzi, cheile de la ușă,
mâine va fi pauză de curent,
apoi totul va reveni la NORMAL.
*********************************
Caut un vers ca pe Sf. Graal,
Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,
Dau peste mere și pere,
În Piața Matache Măcelarul,
Vagabonzi, oameni și câini autodidacți
Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului,
Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă,
Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,
Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară.
***********************************
Iubirea din ascunse amintiri,
Le cânt și cânt ființa din aceste cânturi,
Că om sunt eu, ca voi, oameni- lucruri.
Trăim între două eclipse, mai multe,
Trăim, ne iubim între două insulte,
Tu ești om, eu sunt om, dar nu este destul,
Este greu, cercul Soare prea este fudul,
Prea se crede el mare, iar noi - mult prea mici,
Ne retragem sub lună, nu-i bine aici,
La eclipsa de lună se nasc vârcolaci,
Un sărut, te trezești cu o mie de draci,
Toți îți joacă în sânge, Domnul tace mereu,
Cu doi sori, două luni parcă n-ar mai fi greu.
********************************************
Afară se așternuse o zăpadă proaspătă,
Luna strălucea ca o garoafă,
Singura fereastră a celulei, cu gratii
Lăsa la vedere un chip gălbejit
De vechi locatar.
Pe umărul gălbejitului
trona un papagal imens , roșu.
Acesta era poemul lui Villon.
Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul.
M-am ferit să-i răspund.
Lucrătorii lovea cu sete cuiele
Spânzurătorii.
Lemnul vuia vesel.
E cam târziu, i-am răspuns
După un prelung răgaz.
****************************
Stăm prea mult în afara noastră,
Singuri tragem obloanele, închidem ușile,
Umblăm bezmetici printre oameni,
Ne este team să intrăm
În interiorul nostru, preferăm ocolul,
Cercul perfect,
Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În interiorul nostru
Până în ziua când cineva deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
*****************************
Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor interior,
Altele ard precum Hus ori Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături, pe rând.
***************************
De mult n-auzisem de el,
Am aflat că murise de mult,
El eram eu, eu murisem de mult,
Mai știa el de mine, mă mustra?
Doar ascult.
Mai aud câte-un sunet din albele lumi,
Îmi vorbește, îmi scrie, mă-ndeamnă și cum
Ar mai fi, ar mai vrea să mai schimbe ceva,
Dar lumea pășește ca tancul de câmp
Peste gropi și tranșee, pe cadavre, pe dâmbi,
Ne urăm , ne uităm, ne-ngropăm fără plâns,
Eu ridic un pahar, în el lacrimi am strâns,
Ascunse cu grijă, să nu râdă un ins
Ce nu știe că moartea de mult ne-a cuprins,
O moarte în suflet, când trupul e viu,
De aceea trăiesc, de aceea mai scriu.
BORIS MARIAN
|
|
Ai dreptate, iubito
Ai dreptate, iubito
Ai dreptate, iubito,
Să-mi tai capul precum lui Ioan,
Vorbesc prea mult,
Ai dreptate să-mi tai pletele,
Sunt prea temerar,
Ai dreptate să-mi dai mărul,
Sunt prea pudic,
Ai dreptate întotdeauna,
Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,
Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,
Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,
Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,
Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,
Nu pot uita cuvintele Euridicei către Orfeu,
„Nu-ntoarce capul, dragul meu”.
Eleonora te chema cândva, acum?
Au existat sute și mii de masoreți, ce au scris?
Harul fie cu tine, așa am zis.
Au sosit muzicanții anatolieni.
Cum se asociază iepurele cu Luna? Foarte bine.
Cineva a tras în mine și nu m-a nimerit.
Acesta este secretul vieții. Am zis.
BORIS MARIAN
Ai dreptate, iubito,
Să-mi tai capul precum lui Ioan,
Vorbesc prea mult,
Ai dreptate să-mi tai pletele,
Sunt prea temerar,
Ai dreptate să-mi dai mărul,
Sunt prea pudic,
Ai dreptate întotdeauna,
Altfel dreptatea ar deveni strâmbă ca o nuia,
Ar putea să semene a iubire și tu, nu dorești asta,
Eu credeam că a iubi și a ierta este totuna,
Chiar și călăul din Lyon aștepta o iubire,
Eu nu sunt ce par, tu nu ești ce pari,
Nu pot uita cuvintele Euridicei către Orfeu,
„Nu-ntoarce capul, dragul meu”.
Eleonora te chema cândva, acum?
Au existat sute și mii de masoreți, ce au scris?
Harul fie cu tine, așa am zis.
Au sosit muzicanții anatolieni.
Cum se asociază iepurele cu Luna? Foarte bine.
Cineva a tras în mine și nu m-a nimerit.
Acesta este secretul vieții. Am zis.
BORIS MARIAN
duminică, 7 februarie 2016
Pământ
Pământ
Pământul este-nvelit în ceață,
Suntem în Țara fără de viață,
Faruri, faruri, cadavre, tot plouă,
pământul înghite sânge și rouă,
Picuri de sânge, Sfânt Dominic,
Cabluri de care te spânzuri, vă zic,.
Sirene îndepărtate tot urlă,
Nu mai urla, diavole, surdă,
Lumea trăiește coșmarul, calmarul,
Suntem sub ape, aghiasmatarul,
Pare-nceputul Lumii, ne naștem
Prin noi generații mai dați și în paște.
Într-un milion de izbe nu este
Una să semene cu cea din poveste,
Despre ostaticii morți, anonimi,
Cu ce viteză spre iaduri gonim?
Vine și zahărul, vine și mierea,
Astăzi e miercuri, mâine-nvierea.
BORIS M. MARIAN
Pământul este-nvelit în ceață,
Suntem în Țara fără de viață,
Faruri, faruri, cadavre, tot plouă,
pământul înghite sânge și rouă,
Picuri de sânge, Sfânt Dominic,
Cabluri de care te spânzuri, vă zic,.
Sirene îndepărtate tot urlă,
Nu mai urla, diavole, surdă,
Lumea trăiește coșmarul, calmarul,
Suntem sub ape, aghiasmatarul,
Pare-nceputul Lumii, ne naștem
Prin noi generații mai dați și în paște.
Într-un milion de izbe nu este
Una să semene cu cea din poveste,
Despre ostaticii morți, anonimi,
Cu ce viteză spre iaduri gonim?
Vine și zahărul, vine și mierea,
Astăzi e miercuri, mâine-nvierea.
BORIS M. MARIAN
sâmbătă, 6 februarie 2016
Autorul spune
Autorul spune
Autorul spune că spintecă adevărul
Ca pe o știucă, nu sunteți în pericol,
Ascund cuțitul, vin cu un lexicon cu lornietă,
O piruetă în lumea somnambulilor,
Am învățat pe dinafară viața părinților mei,
Oglinzile sunt prea pripite, priponite,
Kalinka era o prințesă din vremea lui Xerxes,
La primul dangăt eram în Ceylon,
La următorul – în Brooklyn,
Iar când urai și mă iubeai,
Noroadele mă izgoneau,
Curgea un sânge de petrol,
Moșnegi sărmani, multe copile,
Cu piept cuprins de jale-adâncă,
Străpunși, răpuși, historia plângă.
Astfel trecură fluviul, marea,
și a venit eliberarea.
BORIS M. MARIAN
Autorul spune că spintecă adevărul
Ca pe o știucă, nu sunteți în pericol,
Ascund cuțitul, vin cu un lexicon cu lornietă,
O piruetă în lumea somnambulilor,
Am învățat pe dinafară viața părinților mei,
Oglinzile sunt prea pripite, priponite,
Kalinka era o prințesă din vremea lui Xerxes,
La primul dangăt eram în Ceylon,
La următorul – în Brooklyn,
Iar când urai și mă iubeai,
Noroadele mă izgoneau,
Curgea un sânge de petrol,
Moșnegi sărmani, multe copile,
Cu piept cuprins de jale-adâncă,
Străpunși, răpuși, historia plângă.
Astfel trecură fluviul, marea,
și a venit eliberarea.
BORIS M. MARIAN
Puterea dragostei
Puterea dragostei
Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos.
Ne răspândim gândurile, ca
pe viruși. Nu a existat niciodată un singur
gând. Totul pare mai complex.. Chestie de măsură.
Tatata,până la DADA.
Orice se explică, numai iubirea mea
pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri
exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un
Dumnezeu. Mai este și premoniţia și muniţia,
municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O
picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu
spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii
păreau uniţi. Căutări, destine, destinde ,
dragă, arcul, doare. Tangenţe, tangaje, Tanathos.
Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele,
peștele oricum vine la musca artificială.
Permiteţi-mi să corectez câteva neadevăruri.
Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să
spună clownul, el este Cel Mare. Țineam cartea
lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur.
Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.
Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii binecuvântat
din înalturi și de pe pământ. Amin.Supravegheaţi scena
cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim,
reverenţă, maestre Gaga.Rătăciţii nu au nevoie de călăuză,
rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele
unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului.
Înţelepciunea, cuminţenia, dreptatea, sfinţenia se
aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic
este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos
și pe faţă și pe dos, mă scuzaţi că sunt vulgar,
dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele
călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci
cad coaptele capete de regi și prinţi, ispitit sunt de
dorinţi ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie
– mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările
petrec la banchet.Nu există erori pure.
Pygmalion a creat o femeie, arta apropie de Femeie de Bărbat.
El a uitat să o îmbrace, să-i dea educaţie.
În toată lumea există statui, statui de femei goale.
Ce-i cu obsesia asta? La ce folosește, întreabă
cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării.
În Univers, omul constituie rezerva de libertate.
Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire
de orice altă fiinţă, de orice alt obiect, omul
are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul
este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici
educatorul, nici temnicerul nostru. Faust a ales,
nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăţia, a pierdut totul.
O noapte întreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere.
Mai înţelegi ceva? Criminalul a fost depus într-o cușcă de sticlă,
ca să poată vedea și să fie văzut chiar mâncând
ori făcându-și nevoile.Era acuzat de uciderea a 1200
de bărbaţi, femei și copii. Folosise toate m ij l o a c e l e,
cuţit ,topor, frânghie, otravă,glonţ, ș.a. Nu avea nicio
remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.
Dar dumneata nu poţi gândi fără a primi ordine?
a fost întrebarea cheie a acuzării.
”Nu”, a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l
judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros
criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat
cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteţi Diavolul”,
fu răspunsul. Rumoare în sală. ”Liniște, altfel
vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul
acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era
descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau
înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră,
avea ochi mici și pătrunzători,păr negru,părea
cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată
se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat
pe acest om”, declară cu voce spartă o femeie cam
zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l
eliberaţi”. S-au auzit comentarii – „ Nu ţi-e
teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”.
„Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de
marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră,
și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt
Diavolul, mă scuzaţi”, șopti prichindelul. „Vino
mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”
.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„8000 de ani,
mă ocup cu orice, doriţi un bilet în
iad?”, întrebă mieros saltimbancul. Cineva îl recunoscuse
– era clovnul de la circul care tocmai poposise
în oraș. Criminalul se holba la el și nu
pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoţ,
minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ţi-e
rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon?
Nu ţi-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul.
Sala era înmărmurită. Se auzea doar
o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei.
Judecătorul făcu infarct. Femeia îl luă pe
condamnat sub ochii jandarmilor și-l
duse acasă,unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș
nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea
dragostei.
BORIS MARIAN
Boris MEHR
Nu se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos.
Ne răspândim gândurile, ca
pe viruși. Nu a existat niciodată un singur
gând. Totul pare mai complex.. Chestie de măsură.
Tatata,până la DADA.
Orice se explică, numai iubirea mea
pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri
exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un
Dumnezeu. Mai este și premoniţia și muniţia,
municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O
picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu
spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oamenii
păreau uniţi. Căutări, destine, destinde ,
dragă, arcul, doare. Tangenţe, tangaje, Tanathos.
Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula frazele,
peștele oricum vine la musca artificială.
Permiteţi-mi să corectez câteva neadevăruri.
Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să
spună clownul, el este Cel Mare. Țineam cartea
lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur singur.
Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.
Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii binecuvântat
din înalturi și de pe pământ. Amin.Supravegheaţi scena
cu ochi bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim,
reverenţă, maestre Gaga.Rătăciţii nu au nevoie de călăuză,
rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele
unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului.
Înţelepciunea, cuminţenia, dreptatea, sfinţenia se
aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic
este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, frumos
și pe faţă și pe dos, mă scuzaţi că sunt vulgar,
dar mă trag din vechi barbari ce străbăteau stepele
călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci
cad coaptele capete de regi și prinţi, ispitit sunt de
dorinţi ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Simetrie
– mister, act sexual. Sensurile trec, întrebările
petrec la banchet.Nu există erori pure.
Pygmalion a creat o femeie, arta apropie de Femeie de Bărbat.
El a uitat să o îmbrace, să-i dea educaţie.
În toată lumea există statui, statui de femei goale.
Ce-i cu obsesia asta? La ce folosește, întreabă
cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării.
În Univers, omul constituie rezerva de libertate.
Dar această libertate îl poate și distruge. Spre deosebire
de orice altă fiinţă, de orice alt obiect, omul
are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul
este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici
educatorul, nici temnicerul nostru. Faust a ales,
nimeni nu l-a obligat. A ales dragostea, bogăţia, a pierdut totul.
O noapte întreagă soarele mi-a râs în vis. Asta nu este o alegere.
Mai înţelegi ceva? Criminalul a fost depus într-o cușcă de sticlă,
ca să poată vedea și să fie văzut chiar mâncând
ori făcându-și nevoile.Era acuzat de uciderea a 1200
de bărbaţi, femei și copii. Folosise toate m ij l o a c e l e,
cuţit ,topor, frânghie, otravă,glonţ, ș.a. Nu avea nicio
remușcare, spunea că primise ordin de la Diavol.
Dar dumneata nu poţi gândi fără a primi ordine?
a fost întrebarea cheie a acuzării.
”Nu”, a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să-l
judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bucuros
criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat
cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteţi Diavolul”,
fu răspunsul. Rumoare în sală. ”Liniște, altfel
vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jurnalul
acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era
descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau
înflorituri gotice. Omul purta ochelari cu ramă neagră,
avea ochi mici și pătrunzători,păr negru,părea
cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. Deodată
se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat
pe acest om”, declară cu voce spartă o femeie cam
zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să-l
eliberaţi”. S-au auzit comentarii – „ Nu ţi-e
teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”.
„Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de
marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie neagră,
și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt
Diavolul, mă scuzaţi”, șopti prichindelul. „Vino
mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”
.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„8000 de ani,
mă ocup cu orice, doriţi un bilet în
iad?”, întrebă mieros saltimbancul. Cineva îl recunoscuse
– era clovnul de la circul care tocmai poposise
în oraș. Criminalul se holba la el și nu
pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoţ,
minte, mi-a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ţi-e
rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la telefon?
Nu ţi-am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul.
Sala era înmărmurită. Se auzea doar
o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul ferestrei.
Judecătorul făcu infarct. Femeia îl luă pe
condamnat sub ochii jandarmilor și-l
duse acasă,unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș
nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea
dragostei.
BORIS MARIAN
Boris MEHR
vineri, 5 februarie 2016
Possedent leur rayon d”action
Possedent leur rayon d”action
Eh, a poseda, a da, ADA, ură, iubire și altceva?
Adevăr, lătrat, minciună, miracolul zilei începute,
Jurămintele sunt ca și scoicile, le plimbă valurile,
Femeia știe mai multe, poate și secretul morții?
Cea care alunecă pe cărarea neagră, lipindu-se de cărare,
Soldatul , ce știe el? Va trebui să moară.
Ce știe el, soldatul? Dar noi?
M-am trezit, iubita era în manta soldățească,
Dormea, nu știa că devenise soldat.
Sufletul ei te înăbușă, cum gândurile lumina,
Ca fumul mahorcii, plase cenușii. Inutile,
Aceste aripi prăfuite, păduchi și glorie.
Lacrimi înmuind praful secular.
Alunecă orele înspre moarte.
Ne înecăm, strig…și mă trezesc.
Sunt viu, nevătămat,virgin.
BORIS M.MARIAN
Eh, a poseda, a da, ADA, ură, iubire și altceva?
Adevăr, lătrat, minciună, miracolul zilei începute,
Jurămintele sunt ca și scoicile, le plimbă valurile,
Femeia știe mai multe, poate și secretul morții?
Cea care alunecă pe cărarea neagră, lipindu-se de cărare,
Soldatul , ce știe el? Va trebui să moară.
Ce știe el, soldatul? Dar noi?
M-am trezit, iubita era în manta soldățească,
Dormea, nu știa că devenise soldat.
Sufletul ei te înăbușă, cum gândurile lumina,
Ca fumul mahorcii, plase cenușii. Inutile,
Aceste aripi prăfuite, păduchi și glorie.
Lacrimi înmuind praful secular.
Alunecă orele înspre moarte.
Ne înecăm, strig…și mă trezesc.
Sunt viu, nevătămat,virgin.
BORIS M.MARIAN
Dragostea cere
Dragostea cere
Dragostea cere să fie exprimată,
Spuse marinarul de baltă,
Nu vrea să stea cuminte,
Înghite cuvinte.
Ea izbucnește în vorbe de laudă,
Sparge sticla cristalizată,
E vânătoare de pradă mare,
Dragostea asta nu caută scăpare.
Un joc blestemat, regula schimbă
Tot ce zace de mult sub limbă,
Hai să jucăm crichet cu flamingo,
Zboară racheta prin lume, prinde-o.
Clișeele nouă ne fac mereu rău,
Felicitări, e o nuntă în hău,
Eu îmi feresc privire, îmi scoase
Ochiul unul ce scapă pe el și miroase.
Era o duminică tare fierbinte,
Dragostea cere mereu noi cuvinte.
BORIS MARIAN
Dragostea cere să fie exprimată,
Spuse marinarul de baltă,
Nu vrea să stea cuminte,
Înghite cuvinte.
Ea izbucnește în vorbe de laudă,
Sparge sticla cristalizată,
E vânătoare de pradă mare,
Dragostea asta nu caută scăpare.
Un joc blestemat, regula schimbă
Tot ce zace de mult sub limbă,
Hai să jucăm crichet cu flamingo,
Zboară racheta prin lume, prinde-o.
Clișeele nouă ne fac mereu rău,
Felicitări, e o nuntă în hău,
Eu îmi feresc privire, îmi scoase
Ochiul unul ce scapă pe el și miroase.
Era o duminică tare fierbinte,
Dragostea cere mereu noi cuvinte.
BORIS MARIAN
joi, 4 februarie 2016
Dragostea? Ce-i aia?
Dragostea? Ce-i aia?
Dragostea? Ce-i aia? Din O mie și una de nopți?
O idee obosită, aproape moartă,
Spuse viezurele pândind la poartă,
Tăcurăm noi precum o rouă,
Timpul trecu, un pas ori nouă,
Apare graurul urât, ce faci felsenule, pe gât
Ai bube mari, precum sunt salbe
Nepurulente, însă albe,
Abia atins, ca un obiect,
Se risipi precum un Dreck,
Se conturau pe sub pereți,
Din negi se urcă pe știuleți,
Când părăsirăm noi castelul,
De sus căzu și cerebelul,
Apoi un altul, simpli felși,
Cum întâlnești doar pe la perși.
Mai poți cumva să te-nervezi?
Culege postârnace, verzi,
Mai teie-ti unghiile și nervii,
Cum gene au și genovezii,
Că primavera nu-i de ăști
Gonflabili și lipiți de găști,
Toamna se udă, iarna-ngheață,
E totul un SF în viață,
Înalță-te din dos, tupeu
Ca marmura într-u n muzeu.
Măsura celor ce-am pierdut
Este obiectul dispărut,
n-a mai plouat de peste-un veac.
La poartă stau, erou sărac.
BORIS MARIAN
p
Dragostea? Ce-i aia? Din O mie și una de nopți?
O idee obosită, aproape moartă,
Spuse viezurele pândind la poartă,
Tăcurăm noi precum o rouă,
Timpul trecu, un pas ori nouă,
Apare graurul urât, ce faci felsenule, pe gât
Ai bube mari, precum sunt salbe
Nepurulente, însă albe,
Abia atins, ca un obiect,
Se risipi precum un Dreck,
Se conturau pe sub pereți,
Din negi se urcă pe știuleți,
Când părăsirăm noi castelul,
De sus căzu și cerebelul,
Apoi un altul, simpli felși,
Cum întâlnești doar pe la perși.
Mai poți cumva să te-nervezi?
Culege postârnace, verzi,
Mai teie-ti unghiile și nervii,
Cum gene au și genovezii,
Că primavera nu-i de ăști
Gonflabili și lipiți de găști,
Toamna se udă, iarna-ngheață,
E totul un SF în viață,
Înalță-te din dos, tupeu
Ca marmura într-u n muzeu.
Măsura celor ce-am pierdut
Este obiectul dispărut,
n-a mai plouat de peste-un veac.
La poartă stau, erou sărac.
BORIS MARIAN
p
Pădurea adormită
Pădurea adormită
În pădurea adormită animalele își făceau hibernarea.
Boul sălbatic se trezi și spuse – Quod licet Iovis…
Mai departe uitase textul. Se iscă o hărmălaie.
Cineva chițăi- nu face altuia ce nu-ți place.
Urmară replici – nu fă ce? Care altul? Ce nu-ți place?
Nu-l judeca pe aproapele tău. Care aproape?
De ce să-l ucidem? Lasă-i pe ei să te blesteme, tu nu blestema.
Un fir de grație este tors și țesut. Cât de bun este cuvântul
care vine la momentul potrivit? Este bun.
Doar dincolo de castani e lumea.
De astăzi lumea nu se-nseninează.
Un, doi, nimic, trei, vom fora adânc în solul planetei Tristețe,
De mult pare viața doar un decor în schimbare,
Clarvăzător cu propria-mi soartă,
Mă văd crucificat ca evreul Iisus,
ținta e falsă, rutina și ura sunt numai surori,
unde-i rubinul iubirii de-aproapele tău,
frate Cain?
Chiar și baloanele mari de săpun râd în aer,
Care-i viziunea, care e vizuina? Doar nebunie și sânge.
Orice poate să fie ucis, omul nu, omul nu, niciodată,
Credem în Domnul? În altceva nu poți crede.
BORIS M. MARIAN
În pădurea adormită animalele își făceau hibernarea.
Boul sălbatic se trezi și spuse – Quod licet Iovis…
Mai departe uitase textul. Se iscă o hărmălaie.
Cineva chițăi- nu face altuia ce nu-ți place.
Urmară replici – nu fă ce? Care altul? Ce nu-ți place?
Nu-l judeca pe aproapele tău. Care aproape?
De ce să-l ucidem? Lasă-i pe ei să te blesteme, tu nu blestema.
Un fir de grație este tors și țesut. Cât de bun este cuvântul
care vine la momentul potrivit? Este bun.
Doar dincolo de castani e lumea.
De astăzi lumea nu se-nseninează.
Un, doi, nimic, trei, vom fora adânc în solul planetei Tristețe,
De mult pare viața doar un decor în schimbare,
Clarvăzător cu propria-mi soartă,
Mă văd crucificat ca evreul Iisus,
ținta e falsă, rutina și ura sunt numai surori,
unde-i rubinul iubirii de-aproapele tău,
frate Cain?
Chiar și baloanele mari de săpun râd în aer,
Care-i viziunea, care e vizuina? Doar nebunie și sânge.
Orice poate să fie ucis, omul nu, omul nu, niciodată,
Credem în Domnul? În altceva nu poți crede.
BORIS M. MARIAN
marți, 2 februarie 2016
Dacă…tracă…meargă
Dacă…tracă…meargă
Dacă rătăcești, nu ai să răcești,
Nu te sinucizi, lamă, cosor, bridge,
Mic, încovoiat, diavol cumpătat,
Are un pătrat îndoi la cap,
n-ai ce face, pace, frache Bulimace,
cuvios din fire, pleacă la oștire,
dăruie-ți nevasta c-un copil din glastra
cea albastră,Doamne, ai venit de ce?
Degetul cel mare cântă nota re.
Tocmai înmânasem un buchet de flori,
De ieși dintr-însul crocodil color,
Ne-nghiți, toți patru, unul a scăpat,
A scris o poemă, apoi a crăpat,
Asta e cutia în care trăim,
Iartă-ne trufia, Doamne,Elohim.
BMM
Dacă rătăcești, nu ai să răcești,
Nu te sinucizi, lamă, cosor, bridge,
Mic, încovoiat, diavol cumpătat,
Are un pătrat îndoi la cap,
n-ai ce face, pace, frache Bulimace,
cuvios din fire, pleacă la oștire,
dăruie-ți nevasta c-un copil din glastra
cea albastră,Doamne, ai venit de ce?
Degetul cel mare cântă nota re.
Tocmai înmânasem un buchet de flori,
De ieși dintr-însul crocodil color,
Ne-nghiți, toți patru, unul a scăpat,
A scris o poemă, apoi a crăpat,
Asta e cutia în care trăim,
Iartă-ne trufia, Doamne,Elohim.
BMM
Cuminte, fără minte
Cuminte, fără minte
Ceață, ceață, ce ai ață? Te tai cu foarfeca,
Electra, unde ești? În baie, Laie, oaie bucălaie,
Frâiele, măi tată, ține frâiele, nu frânele,
Căpestrele, zăbala, fulgerul scos din dos.
Ajuns-am la Marginea? La-ntorsura Buzeului?
Ne culcăm, visăm că facem copii, apoi se nasc monștrii rațiunii.
Lasă că eu știu cum vine chestiunea,zăpada ține loc de hrană.
Extratereștrii nu au salarii, ei vând pește din acela stricat,
Așa era celălalt capăt al Lumii. Intră în zid, te rog, repede,
Intră în zid, vine soțul pilind, Piliuță, adică, intră în zid,
Așa s-a născut pictura, beutura și urrra omului de om.
Ce tristă stradă cu numere fără soț.
Cine nu scrie mereu, înseamnă că nu scrie. Sic- Baudelaire!
Ori altul a spus, un prost sub clar de lună? Sunt sigur.
Plâng.
BMM
Ceață, ceață, ce ai ață? Te tai cu foarfeca,
Electra, unde ești? În baie, Laie, oaie bucălaie,
Frâiele, măi tată, ține frâiele, nu frânele,
Căpestrele, zăbala, fulgerul scos din dos.
Ajuns-am la Marginea? La-ntorsura Buzeului?
Ne culcăm, visăm că facem copii, apoi se nasc monștrii rațiunii.
Lasă că eu știu cum vine chestiunea,zăpada ține loc de hrană.
Extratereștrii nu au salarii, ei vând pește din acela stricat,
Așa era celălalt capăt al Lumii. Intră în zid, te rog, repede,
Intră în zid, vine soțul pilind, Piliuță, adică, intră în zid,
Așa s-a născut pictura, beutura și urrra omului de om.
Ce tristă stradă cu numere fără soț.
Cine nu scrie mereu, înseamnă că nu scrie. Sic- Baudelaire!
Ori altul a spus, un prost sub clar de lună? Sunt sigur.
Plâng.
BMM
Abonați-vă la:
Postări (Atom)