Vina este numai a mea

Vina este numai a mea Vina este numai a mea, Am vrut să escaladez ziduri, mi-am zdrelit genunchii, palmele, dar indiferența, minciuna au meșteri buni, înțeleptul Buddha știa de ce s-a retras în pustiu. Oricare cale e unică, deși vorbim de iubire, Fiecare o simte altfel, Ați privit florile de cactus? Încercați să strângeți un cactus în pumn. Nici spinii trandafirului nu sunt mai înțelegători. Din interior vine pacea. BMM

NB 12

NB 12 Un trandafir de piatră nu-ți voi dărui, Mai bine redeschid petalele din inimă, Cât este vie. Iubitele din secolul trecut au amuțit, Pustiul cucerește iar planeta, Cu-nțelepciunea nu poți face tot, E doar un câine pus de pază, În ochii oamenilor poți citi nefericirile, victoriile, speranța, Fără cuvinte poți citi, cu mintea trează, Atâtea trenuri s-au pierdut în noapte, Nu căuta în amintiri pedeapsa. Acele zile false, acea orbire de la soarele –vrăjmaș, Iubește liniștea copacului, nu liniștea de cimitir A celor ce nu pot iubi, O, catedrale ale nebuniei, aripi de plumb, țipetele oarbe, Mă caută propriul eu, dar nu-s acasă, Întâi începi să suferi, apoi vei putea gândi, Ai să-nțelegi că tu ești peste tot, nu doar în trup, Îți aparții, dar aparții și altora, fără să știi, Precum frumoasele –n antichitate preotese. BMM

Cum poți iubi?

Cum poți iubi? Cum poți iubi o fantomă, poate nu este o fantomă, este un om, o femeie este un om, o fantă-om, care nu ți-a spus niciodată –dragul meu , nici – te iubesc, deși tu ai înconjurat-o cu cele mai calde, vrăjite cuvinte , devalorizând sensul lor, o femeie care se teme și de umbra ei, să nu se afle, să nu se spună, se teme de nume și de aluzii, un om convențional, care vine cu sfaturi din cărți de duzină sau din clasicii orientali, cărți cu duiumul, ce nu vor ajuta niciodată pe nimeni, așa cum Biblia nu te poate ajuta, dacă nu ai crezut niciodată în Dumnezeu? Și totuși poți. Why not? Poți iubi, cârcotașule. Are ceva diafan, naiv, este bună cum puține femei pot fi. Dar ea nu vrea să existe în viața ta. Respirăm creator. Creatinină. Absolut fără lut. Numai spirit. Un nod în gât, mă trezesc cu un nod în gât. Ce va fi astăzi? Nevroza își face mendrele. Nu ți s-a spus că ești bolnav? Îmi amintesc de lecturile franțuzești, noaptea, în armată. Paul Verlaine. Arta de a fi tu însuți. Ochiul dublu al Marianei Marin. Să fiu eu umbra propriilor strămoși? Mă enervează când mi se spune – scrii frumos. Nu, scriu urât. Mă doare ce scriu.„Si le meme dans cette extreme decadence”. Să fiu iertat că privesc strâmb, cu orgoliul amintirilor mele. „Fievre adorablement maligne, bon delir”, nu era și Verlaine bolnav? A fi ludic în nefericire, a fi trist în fericire. Mă las uitat, mă las damnat, un suflu necunoscut mă pierde. Sunt paznic la castelul Măriei Tale, Doamnă, Împart bilete celor Care doresc să doarmă În braţele divine ale Măriei Tale, Nu Ţi-am vorbit vreodată şi nu Ţi-am stat în cale. Sunt duhul Tău ce toarce În Tine visuri roşii, Să se desfete-n patul Tău moale, ticăloşii. N-am fost gelos, nici rece, Doar paznic eu Ţi-am fost, Cum să ridic privirea La Tine, eu, un prost? Ţi-am fost iubit odată, În secolul trecut, Acum fumez o pipă şi mint că nu Te-am vrut. Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios, Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare, Nici zgardă de aur și nici marmură, Să pot auzi clinchetul tramvaielor, Urletul sălbatic al motocicletelor, Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat, O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi, Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III, Voi râde de listele laureaților, medaliaților, De istoriile literare voi râde în hohote, Trece în goană un pâlc de călăreți, Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume, Iar noi mai avem puterea să râdem, Trăiască, strigă sufletele slabe, Pe ritm de samba, apoi adio. Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan Sau Olandezul Zburător fără de moarte. BMM

Nopți 11

Nopți 11 Dacă nopțile te-au obosit, le pot opri din mersul lor spre postumitate. Sincer. Nu ai cum să mă ajuți, este o încercare de a ieși dintr-o veche criză. Tocmai m-a trezit, eram pe un vas de pirați, fostul căpitan a fost ucis, eram locțiitorul lui, dar nu știu ce căuta soția decedatului, îmi contesta poziția , ceruse ajutor din Anglia să fiu prins și spânzurat pentru trădare. M-am trezit la timp. Doamne, conflictele cu unele femei sunt groaznice. Așa cum se spune despre evrei că sunt excesiv de isteți sau de proști, la fel despre femei , dar în privința bunătății. Ca orice generalizare, este ceva fals. Tu ai o fire tumultuoasă, ești fierbinte, eu cred, dar , precum stelele ce par atât de reci, acolo , unde se află , temperaturile sunt înalte. Cu tine am impresia că joc o partidă de șah. Ai videoclipuri minunate, muzica, versurile, dar eu nu mă regăsesc acolo. Este o atmosferă rarefiată, iluminată a giorno, iar eu mă lupt cu bezna din mine, cu temerile străvechi, cu nevoia de a scrie, cu nepăsarea lumii. La ce se gândește un solist în momentul apariției sale în public? Îl ajută acele allegro, allegreto, scherzo, etc.? Paganini, ce nefericit era. Vorbea el de sferele înalte ale muzicii? Totul pare normal, nimic nu este normal, fie normalul este infinit de normal. Unei femei să nu-i ceri niciodată să te iubească. Ea îți va dărui orice, numai sentimentele ei rămân ascunse. Instinctul predomină, le face fericite sau nu. Bărbatul este rațional, dar nefericit. Nu spun – masculi. Aceia sunt tăurașii comunei. A te vindeca prin autobiciuire. Este o cale. Cubul învinge mereu. Cercurile sunt feminine. Aud robinetul lovind cu o lacrimă, mereu aceeași. Simt că nimic nu mă ajută. Abulie, o disperare fără cauze. Ceasul a tot bătut, turnul se prăbușește încet. Inima mea este un ceas, rar mă uit la ce face. Statui de sânge și simțiri, asta suntem. Fiecare sângerează în tăcere. A nu face nimic, a aștepta, e posibil? Noaptea s-a terminat, mai vine alta. Alături de mine stau de veghe Soljenitzyn și Mariana Marin, o poetă de rar talent, s-a sinucis de mult. Bye, baby.

Nopți 10

Nopți 10 Da, iubito, tu nu vei îmbătrâni nici în ochii mei, nici în ai tăi. Restul nu contează, simple cifre. Iar una din atributele tinereții este darul de a comunica, atât cu Divinitatea, cât și cu oamenii din jur. Nihil sine Deo, include și oamenii – creații ale Domnului. Marginal aș spune că tinerețea nu se manifestă printr-un optimism formal, o demonstrație în fața unor admiratori. Acești „actori” devin comici. Cunosc personaje publice care se …dau tineri, dar amărăciunea se simte și se vede. Mai este și recăderea în copilărie, dar aici ajungem la fenomene ce țin de psiho-terapie. Nu vreau, cum stăm noi de vorbă, ochi în ochi, să vorbesc doar despre mine, mi-este dor de chipul tău nevăzut. Triumf ascuns între patru pereți? Coșmarul morții? Triumf în mintea noastră, dragă Emily Dickinson, ultima mea cucerire. Trasul pe roată este cel mai mărunt chin față de marea eliberare. Auzi un corn în depărtare? Cornul speranței. Lichior miraculos este speranța. Albinele îmbătate de soare și arome își uită năravul de mai înțepa. Rănite de atâtea sărutări, buzele se caută din nou. Nu-i moarte mai de preț, decât ceea din iubire. Ai toată viața înainte, centaure rănit, Găsește piatra filosofală, iubirea, Piticul roșu o ascunde, el nu cunoaște iubirea,Cutia neagră ce a rămas pe fundul mării Ne va spune cândva adevărul. Din labirintul înghețat iese regina, Bătrânul gringo vine s-o salute, Deși nu-l lasă măscăricii, Soarele-i gol, spune domnișoara Dory, Ea ne va dărui sărutul morții, cine știe? Barbare insecte vor cuceri Capadocia, Candizii dorm printre corbi și visează Prea albe fecioare, Troia s-a dus în adânc Din prea multă trufie, trădare, Cucuta în doze mai mici nemurire aduce, Râde bufonul, el este om, știe-l Domnul. Voi visa fără grabă, te ridic cu brațe mereu renăscute, O nouă lumină din ochii ce nu mai sunt orbi, Iar vocea pe care nicicând n-o auzi, Va fi lângă inima ta, cu ea se-mpreună. Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios, Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare, Nici zgardă de aur și nici marmură, Să pot auzi clinchetul tramvaielor, Urletul sălbatic al motocicletelor, Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat, O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi, Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III, Voi râde de listele laureaților, medaliaților, De istoriile literare voi râde în hohote, Trece în goană un pâlc de călăreți, Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume, Iar noi mai avem puterea să râdem, Trăiască, strigă sufletele slabe, Pe ritm de samba, apoi adio. Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan Sau Olandezul Zburător fără de moarte. BMM

Nopți 9

Nopți 9 Draga mea, tu ești soarele meu din miezul nopții, am spus, nu concurezi cu Luna, o întreci cu mult, viața noastră este obligatorie? Fericirea este o datorie? Așa o fi. În viață am trecut prin stări de epuizare, erezie, m-am simțit prins în cușcă, dar am găsit mereu o ieșire. Bătrânețea este o cușcă, ies din ea. Prin amintiri eu mă privesc de sus, așa cum te uiți prin hubloul avionului. Dar uneori mă aplec precum Turnul din Pisa. Eu, Doamne, darul Ți-l întorc, rămân cu sufletul același, mă închin cu mult mai liber, nu pot să-Ți cer sfaturi, suflarea ta miroase a smirnă. Credința are o destinație, ea nu așteaptă un răspuns, el vine singur. Prin fața mea trecea un cărucior cu gemeni, aș vrea ca ei să fiu, să râd ori să mă doară burta și să plâng, să nu cunosc nici marginea durerilor mature, de soare să mă bucuri și de mângâieri. Tu mă-țelegi , iubito, ori zâmbești? Eu noi spune, „Doamne, de ce m-ai părăsit? Ia de la mine ceașca suferinței”, eu n-am fost părăsit nicicând, doar umbre omenești trecut-au fără păs și fără de mirare, iar noi, încet, doar ne unim cu veșnicia, pierduți ca o culoare în peisajul prea bogat al lumii. Când vine iarna, nu te mai gândești de o să mai revezi topirea gheții, ori înflorirea pomilor de-aprilie. Încearcă să mai muști înfometat din mărul vieții, cum o făcea și biata Emily Dickinson. Ea scrise către lume o epistolă, mereu era ea cea din urmă, cutremurată de tandrețea majestuoasă a Naturii. Întinde mâinile și cineva le prinde, ușor și blând, o duce mai departe. Precum albinele cunoaște ea nectarul, succesul ei e împărțit în toate, mici și mari ființe, triumf ce niciodată nu agonizează, trec îngerii și nici nu mai respiră, ea plecat pe drumuri fără-ntoarcere, necunoscute, lăsând doar un caiet la banca nemuririi. Mereu se ridica, apoi cădea, precum un val, precum o vrajă. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele. Așa cum Moise a scos apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii? De ce nu ar fi fluturii sufletele celor..morți.demult? Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare? Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Tristan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia. Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să..se..termine. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire. Îngăduie..firii.tale.să.supraviețuiască. Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată? Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți

Nopți 8

Nopți 8 Mai am 992 de nopți și capul meu se va rostogoli în poala Șeherezadei. Frumos spus – ura se evaporă, de unde și miasmele iadului. Ura este o invenție omenească. Nici îngerii, nici animalele nu cunosc ura. Mă întâlnesc cu un cunoscut, nu aveam relații prea bune, acum este suferind, ne-am salutat, el s-a gârbovit, este conștient de ceea ce urmează, prea conștient. Ura dintre noi s-a evaporat. El îmi spune – ”Credeai că am murit? Nu se moare atât de ușor”. Un biciclist claxonează, trece prin interlocutorul meu, acum înțeleg că vorbeam cu mine însumi. Epoca de aur s-a terminat, dar mulți vorbesc despre Nea Nicu , de parcă ar trăi. Să vorbim despre altceva. Cu tine, iubito, voi vorbi numai despre iubire, în gând. Rostit, cuvântul iubire devine incolor și inodor. Parfumul, ușoara transpirație, mișcarea aerului din jur, culori ale dragostei. E noapte, trei rațe discută pe mal, de obicei dorm, dar un cotoi le dă târcoale, acesta e diavolul, cum poate un cotoiaș să atace o rață care este mai mare decât el? Unii se cred tigri. Un porumbel alb ca neaua s-a așezat în iarbă. Sigur este bolnav, ca și caii, porumbeii stau în picioare, când sunt sănătoși. Mi-amintesc, în copilărie, mama mi-a dat într-o seară un pahar cu lapte foarte dulce și gras, eram undeva , la țară, eu eram răcit și , la sfatul gazdei , trebuia să beau laptele ca pe un medicament. Mi-a fost atât de rău, încât țin minte și azi. Ce chestii se păstrează în memorie? Să vii de sărbător cu mâna goală, romanul tău să fie doar o coală, în calendar sunt nume lungi și grele, nu pot nici să mă scol, stau în obiele, ca un soldat din cel dintâi război, cu mine însumi suntem iară doi, ce meserie să mai fii poet? Mai bine te ascunzi într-un portret, nici telefonul nu mai e ce-a fost, în fața lui tu ești cu mult mai prost, vorbește el în locul tău, are bagaj, elicopterele așteaptă în garaj, poimâine tu vei fi în Martinica sau nu vei deloc, așa, nemica, pentru că numai tu, iubita mea, poți exista, imaginabilă, pot spune, ești a mea, ne depărtăm mai mult de realitate, nu am încredere în ceea ce văd, n-am ochi la spate, de auzit, nimic eu nu aud, sunt , după Beethoven, artistul cel mai surd,după Luchian, din ce în ce mai orb, tu ești cafeau neagră ce o sorb, sărut marginile ceștii, îmi răspunzi,cu aromele amare mă pătrunzi, și mă supun acestei dimineți în care n-ai venit ca să mă vezi, precum în basme tot mă micșorez, devin în noapte ochi de huhurez, apoi adorm, e ziuă și plutesc dinspre Azore către malul portughez.

Nopți 7

Nopți 7 Se făcea că eram extrem de bătrân, contemporan cu Jean Valjean, prietenul meu din copilărie.Boala schimbărilor, retro și avanti. Trufia, lăcomia se reduc la un paing. Eu stau în colțul meu și scriu. Mă despart de lume, dar nu e bine, vai, nu e bine. Vox populi, veis mir. Da vei fi, vei fi, într-o zi tu vei iubi, cânta Nițescu, ehei , în sec. XIX. Cu timpul vom deveni profeți. Sau confetti. Iubita tace, ta-ta. Dar mă iubește.De ce mă iubește , când toți mă urăsc. Revin la Nietzsche , ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic. Nu mi-ar strica o vizită la nebuni. Sunt îndopați cu niște calmante care îi fac să se simtă ca după o bătaie zdravănă. A fi absolut singur. Singur și sigur, un lup singuratic. Nimeni nu iubește un lup singuratic. Tu știi ce este un poem? O invenție de moment, pe care apoi nu o mai recunoști. Un oraș în profil. O dansatoare spaniolă, un vapor gigantic, înalt cât muntele. Nu este o mâță.Cu poemul treci marea.Îți bate noaptea-n geam culori neadormite. Să faci din cântec un cireș înflorit. Ai toată viața înainte și cea de-apoi, fără cuvinte, centaurul le știe, toate, e filosof și are carte, piticul roșu umblă-n lume, iubirea n-are nici un nume, dar roșul este ucigaș, omul o știe, e părtaș.Apoi urmează o poveste, Pacientul tace, nu mai este, Cutia neagră din avion,a fost ascunsă de-un poltron.La Sfântu-Așteaptă eu mă-nchin, Ah, ochi albaștri, păr divin,La Tiffany se bea cafea, Mă cheamă iar iubita mea, Nu pot reveni în neiubire, Nu pot reveni la vechi lăcrimări, Nu pot cerși blândețea, otrava ei, Deși ar fi mai bine s-o beau Ca pe un pahar de cristal verzui.Ne privim ca două mări secate, Ca doi ghețari lunecând în neant, Ne vor găsi câte un nume geologii Veniți de pe alt versant.Acum taci. Acum ești dezamăgită, Poate pregătești un nou poem, Eu mă scald undeva-n Pacific, Dansez disperat ca Paul Gauguin.Kalispera, agapi mou! (Bună seara, iubirea mea!)

‎Nopți bucureștene VI

‎24.‎08.‎2015 Nopți bucureștene VI. Un nume, ce este un nume? Totul și nimic. Iubita vrea să păstrez numele. Eu aș vrea să fiu Prometeu sau Pygmalion. Nu sunt. M-am trezit în miezul nopții, ca de obicei murisem. De fapt, moartea nu ar exista, dacă nu ne-am gândi la ea. Dacă totul este în noi, în afară ce mai rămâne? Un tramva cu cai. Timpul a deraiat, oamenii fug care încotro. Oare ce face iubita acum? Habar nu am. În schimb , tot umblând pe Net dau peste diverse figuri, care mai simpatice, care mai puțin sau deloc. Nu am fost niciodată lămurit de ce unii nu mă suportă. Este ceva în mine , o parte pe care nu o recunosc? Adeseori visez porumbei. Văd un cotoi care se apropie cu mult interes de o posibilă parteneră. Ea fuge. Cotoiul se repede la un porumbel. Porumbelul zboară. Așa este și viața noastră.O altă obsesie este pierderea mâinii stângi. De ce mâna stângă? Așa vrea ea. Alături de mine o fată vorbește de mult timp pe mobil. Soarele trece impasibil pe cer. Convorbirea continuă. Nu simt nicio foame. Mă văd întins pe o masă de operație, chirurgul îmi râde în față, asistenta are sâni mari, îl invidiez pe chirurg , acesta se uită mai puțin prietenos la mine, mă spintecă exact ca pe știucă. Puteam fi o balenă, puteam fi Iona din Balenă.Îmi amintesc de Marin Sorescu, ultima dată l-am văzut la morga Spitalului Elias, muris în aceeași zi cu mama mea. Erau tăcuți, gravi, indiferenți. Eu eram în plus. Iubita îmi spune - te îmbrățișez. Simt că ziua va fi însorită. Ea nu știe. Folosim prea multe vorbe, avem prea multe vertebre, intestinele sunt prea lungi, dinții sunt prea puțini. Creierul este prea mare, folosim doar zece la sută din el sau mai puțin. Abaddon, las-o moartă, ești diavol sau pescăruș? Suntem dr. Jekill și mr. Hyde, bărbați și femei deopotrivă, Nu văd lirica, îmi spune o vrăbiuță, dar eu cunosc Lyrica, Nervi periferici, acești nervi periferici joacă un mare rol În procesul apropierii sexuale, te-a speriat cuvântul amantă, Ce poate fi mai frumos, Toledo, Verona, visăm toată viața, Iar ultima amantă este goală, acoperită de o mătase neagră, Are buzele reci, tu nu ești aceea, tu zâmbești superior, Se poate zâmbi inferior? O mică insectă mi-a spus, pleacă, Am plecat, un chelner s-a aplecat s-o ridice, A apucat din greșeală poala rochiei, de era Brauenwals, Ce râsete, dar a căzut în canalizarea orașului, Ai spus Magellan, l-am zărit, Magalhaes mă cheamă, Spuse umbra, nici nu te cunoștea, nu auzise de celebra frumusețe Din Munții Pindului, am vrut să-ți spun buona sera, signorina, kiss me, good night, dar ai dispărut, ai ars toate punțile, ca de obicei, nici Wagner nu ne mai salvează, bietul Wagner, ce mândru era de geniul său arian, am văzut un computer zburând pe cer, eşti pură, eşti dreaptă, dar ce nu mai eşti, pe mine alţi îngeri m-aşteaptă.

Nopți bucureștene V.

Nopți bucureștene V. Se făcea că eram cultcat și nu puteam să mă mișc, a venit arhanghelul Gabriel și mi-a zis - nu vezi că ești mort?Ciudată logică - oare un mort mai vede ceva? Dar eu vedeam. Nu e bine să te cerți cu Arhanghelul, regreți mai târziu. Vorba ceea - azi te cerți cu un ou, mâine cu un bou. Apropo, o curcă mă ceartă că folosesc prea des perfectul simplu. Ea vrea mai mult ca perfectul. Cine nu l-ar vrea. Dar eu sunt un om simplu. Din cauza m.c.p. ( prescurtare) au căzut și guverne. Întrebat despre acest mod , nea Ceașcă ar fi spus, acum nu ezistă, tovahrăși, dar vom lua în studiu și această problemă. La care doamna a bombănit - ce-ți veni , avem și așa probleme destule. Nea Ceașcă a tăcut mohorât. În fiecare țară există un oraș al proștilor. Dar nu este chiar exact exprimat - proștii difuzează ca virușii, în mai toate locurile, uneori și în mințile celor deștepți. Cineva s-a tăiat la mână cu o toartă spartă de ceașcă, imediat au fost desființate toartele la cești. A fost mai rău, se frigea lumea la dește. Au fost inventați cleștii pentru cești. Ideea aparținea unui vechi torționar, care avea un instrument cu care strângea fălcile celor ce nu voiau să deschidă gura. Apoi moda a trecut. De pildă un amic al meu ducea un plic cu un anunț mortuar , era în tren, a băut și a căzut pe fereastră. Plicul a ajuns singur la destinație. După el a mai venit unul care conținea un anunț despre dispariția mesagerului. Nu este bine să fii mesager de anunțuri mortuare. Vine mesajul înaintea ta, ce faci? Uneori mă simt ca un om pus să servească drept țintă pentru trăgători de elită. Jocul constă în a amesteca gloanțele de parafină cu cele de plumb, cine scapă, scapă, cine nu scapă, face plângere, dacă mai poate. Asta este în orice țară. S-a mai întâmplat când un tren a sosit în gara Kiekerike, iar în vagoane nu mai era un călător viu. Poliția a anchetat, cauza era simplă - un fulger globular a pătruns pe o fereastră deschisă și a ucis tot ce a întâlnit. Asta spun ziarele, de fapt a fost un atac premeditat, peste 50 de ani, arhivele vor fi deschise. Înainte de apariția primelor clone umane, nu se știe cum, cineva a reușit să obțină o rasă de câini-șobolani. Asociațiile pentru protecția animalelor au fost derutate. Șobolanii nu intră în atribuțiile lor. Iar câinele este cel mai nobil patruped, după cal. Acum, ce să te miri, dacă un laureat pentru literatură se numea Knut și mai simpatiza și cu Hitler? Sau Stalin, care a spus înainte de moarte - Kaput, de parcă făcuse studiile în Germania. Se spune că un călător l-a întrebat pe înțeleptul cetății unde sosise ce oameni sunt pe aici - dar acolo, cum erau? Răi, a spus călătorul. La fel sunt și aici. A mai venit un călător,aceleași întrebări, dar răspunsurile erau diferite - adică , acolo erau oameni buni, aici sunt la fel. Un ucenic a întrebat - maestre , cum dai răspunsuri diferite la aceeași întrebare? Răspuns - păi fiecare călător vede altfel trecutul în care el a trăit. Dar asta e bună pentru istorici. Cândva, în Evul Mediu, în ziua morții unui mare monarh, un om, printre mulți alții, a început singur să tușească foarte tare, apoi a zâmbit, bucuros că s-a oprit tusea. Un servitor l-a zărit , l-a turnat și omul a fost închis pentru cinci ani, motivația- ultragiu la adresa decedatului. Eliberat, se plimba trist prin piața centrală, toată lumea era veselă, se născuse moștenitorul tronului, niște călăreți l-au oprit și l-au întrebat de ce nu se bucură. Omul a spus simplu - cinci ani am stat degeaba. La ce să mă bucur? O să moară actualul monarh și air or să mă aresteze. Călăreții l-au dus la cadiu și omul a mai stat cinci ani, pentru tristețea lui. Ș.a.m.d.

Nopți bucureștene IV.

Nopți bucureștene IV. Oastea se adună, dușmani-s porniți, dar în jur nimeni nu este. Doar un pustnic la marginea codrului, trage după el un cărăbuș gigantic. Eu sunt cărăbușul. Cândva eram o trestie gânditoare. În viața fiecăruia se întâmplă ca poarta trântită în nas să se întredeschidă, să apară o mână albă, grăitoare, hai, ce mai stai. Intri și primești o bătaie soră cu moartea. Asta într-un caz fericit. Eu așteptam cursa de la Le Bourget. Am hotărât să tac, să nu mă trădez, să-mi schimb identitatea. Este mai vesel. Suntem niște valize mutate de acolo-acolo. Asta spune puștiul de lângă mine. Parisul ,noaptea, este verde închis. Ce război a început fără ca Parisul să nu știe? Unii dintre noi avem un poem pregătit pentru orice ocazie. Ia pușca de vânătoare și aleargă în direcția vântului. După orice banchet urmează tristețea. O mie de cocori nu aduc bucurie. Nu am văzut niciodată un templu de aur, dar ele există. Veneția are o mare calitate – dispare într-o clipă, cum urci în tren, în mașină, în avion. De parcă o înghit apele. Acolo a murit și ucenicul vrăjitor. Din război m-am întors fără mâini și fără picioare, dar afundat în treburi. Totul trece, în afară de flacăra vieții, ea nu se stinge. O perfecțiune disperată, ce expresie? Am văzut gropari mâncând salam pe capacul unui sicriu. Ei și? E ceva natural. Unii își fac nevoile în cimitir. Suntem cea mai murdară planetă din sistemul solar. Toma necredinciosul era totuși sfânt. Uneori mi se pare totul străin, îmi scrie un amic din provincie. Și mie, spun eu. Uneori, totul este uneori. Într-un sat din Rusia a fost găsită vioara lui Rotschild. Absolut sigur. Cum a ajuns acolo, nici nemții n-ar ști. Rușii nici atât. Fiind mai bătrân cu trei ani decât Dumnezeu, am uitat ce este iubirea. Nu este din casa de nebuni. Omul este în libertate. De la o vreme, în orice film vezi că oamenii se adună la masă. Adică suntem o societate de consum. Despre liberul schimb , mai puțin. Ascultă, tinere, cum ai putut să scuipi de la balcon în chelia țarului întregii Rusii? Tânărul tace. Îl cheamă Cernîșevski. Ivan Denisovici a distrus un imperiu. Cum? Simplu, cu mâinile goale. Toată lumea dormea și el – buh, a trântit imperiul. Un înger de foc străbate lumea. Nimeni nu-i știe numele. Eu l-am visat și am făcut o pareză. Trec repede peste site-uri, o lume de n-ori mai mare decât o știm fără Net, cineva întreabă ce este frica. Grea temă. Mulți mint. Nu mă tem de nimic și de nimeni este cel mai prostesc răspuns. Eu nu mă tem de nimic și de nimeni, doar de boală, de suferință, da. Chestiunea morții am rezolvat-o. Nu există. Vorbea lui ceașcă- nu ezistă. Este o altă lume, o altă viață. Nu mai revin. Dar, ca orice copil, iar noi, adulții suntem mai copii decât credem, nu prea iubim suferința. Una este să-ți tragi o sută de bice pe spinare, fie, cu bile de plumb, luminat de soare și de Cartea de pe masă și alta să bolești până aduci la disperare pe cei care te îngrijesc. Punct. Cunosc o persoană care mi-a spus că nu se teme de nimic, nu o cred, dar mă fascinează fața ei. Nu am văzut-o decât odată, pe viu, în fotografii apare mereu alta. Mp obsedează, nu pot spune că o iubesc, nu o cunosc. Îmi place că este trufașă. Mi-au plăcut oamenii îndrăzneți, trufași, până la o adică. Unora le cade masca. Adică fac pe ei. Ea scrie, nu știu ce scrie, de ce scrie, cum nu înțeleg de ce scriu eu sau alte milioane de oameni –poezie, proză. Unii pictează, alții fac muzică. Natura are destul de multă artă, ce ne chinuim să o oglindim în cioburile sufletelor noastre? Persoana crede în lumină, lumina e albă, abstractă, aerul e mai puțin abstract. Bun, creierul emite lumină , dar într-un spectru invizibil. Aici intervine paranormalul, mistica. Mă simt depășit. Mă întorc la suferință, un japonez scrie că forțași suferința se intercondiționează. Adică, iei o bară de oțel, o îndoi, nu poți, te dor mușchii, o stranie putere, o rezistență se transmite organismului, tu suferi, dar te simți puternic. Cuvintele corodează oțelul, corodează ideile, pentru că și ideile țin de o anume forță. De aceea nu neglija trupul, el poartă sufletul , un timp, ai grijă de trup, el are limbajul său, ca ochii, ca fața, expresia. Ascult o solistă – forță și lumină. De aici începe arta. Eu fug de cuvinte goale – profunzime, adâncime, abis, puah! Omul se uită în sus, în adâncuri se adună mizeria vieții. În trei rânduri am reușit să scriu o sinteză din trei romane citite cu zece ani înainte. Asta m-a salvat de la chinul de a scrie o carte amărâtă de proză. Poezia este cu totul altceva. Se poate cânta pe o coardă de vioară.

Nopți bucureștene III.

Nopți bucureștene III. ___________________ După două nopți mai liniștite, o buhă a început să dea roată casei mele din pădure. Croncănește și nu-mi dă pace. Tu unde ești? Te-ai evaporat. Te-ai plictisit. Ai multiple calități, te-am îndrăgit la modul ideal. Cu firea mea mereu critică, uneori negativistă, te văd uneori într-o lumină mai puțin favorabilă. De pildă. Am fost întotdeauna un susținător al stabilității famiei, am un cult pentru cinste și onoare, cel puțin în familie. Dar nici nu pot fi de acord cu centura de castitate. Toți greșim. Fie numai cu gândul. Ispita nu este numai de la Diavol. Am bătut la poarta castelului mai mult decât personajul lui Kafka. Castelul a rămas închis. Nu poți privi lumea numai din curtea casei. Cred că ai o fire destul de rece, nu ai intervenit niciodată pentru un năpăstuit, ai trecut pe alături de oameni sărmani, nefericiți. Ți-ai clădit propria fericire, de parcă lumea a fost creată pentru tine. Maimonide spunea că Omul este creat pentru Univers și nu Universul pentru Om. De aici și sursa nefericirii, de u de și crizele psihice, depresiile, etc. Nu mă refer la tine. Mai departe. Cred că ești o persoană superficială, deși ai o mare capacitate de asimilare, acumulezi ca un burete multe informații. Dar, ca majoritatea femeilor, să mă scuze cele 50 % din populația globului, nu ai capacitatea de a sintetiza, de a concluziona. De asemenea nu prea te interesează ce gândesc alții. Ești nu numai orgolioasă, tu respingi tot ce nu intră în cercul preferat și cu care te-ai obișnuit, al preocupărilor tale. Tot ce spun nu este jignitor, nu este cu rea intenție, sunt constatări. Putem fi prieteni oi mie de ani. A fi prieten adevărat înseamnă să nu lauzi gratuit nimic. Nici să distrugi încrederea unui om. Dar tu ești indestructibilă. E bine. Dar nu este suficient de bine. Am în față, ultimul timp am revenit la clasici ruși, „Suflete moarte”. Ce ridicoli suntem, noi , toți. Gogol a fost genial nu prin satira socială, cum l-au încondeiat criticii marxiști, ci un filosof la nivelul lui Voltaire. Noi suntem sufletele moarte. Pe noi ne vinde și ne cumpără cine vrea. Am rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine. Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie. Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor Il văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom fi și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o teamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche. Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla Mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere. BORIS MARIAN

Nopți bucureștene II.

Nopți bucureștene II. Lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele, spune Nabokov, suflet al meu, supliciu al meu. Ce înseamnă asta? Îngeresc și carnal, ce suntem noi? Urmașii îngerilor decăzuți în diavoli. Artistul ca enigmă, emblemă, siglă, natură la miez de noapte. Va veni ora când noi ne vom vedea de undeva, de sus, cum ne vor privi alții. Cei ce vin din mare au glas răgușit. Cerul se apleacă sub greutate norilor sau al sufletelor plecate? Luptăm noi, între noi? De ce? Pentru ce? Urmăm aceeași cale, de unde înverșunarea noastră? Dar tu, necunoscuto,nu ești așa. Tu planezi între sublim și efemer, îngemănată cu muzica divină. Unde ne-am născut ? Aș fi vrut la Paris, dar soarta m-a dus în Osetia. Apoi în Ural, apoi în București. În inima fiecăruia este o dragoste din copilărie, o taină, o moarte violentă a pasiunii în stare incipientă, astfel explică Nabokov iubirea de natură pedofilă, față de Lolita. Ce parfum aduce Proust în literatura erotică. Unde este spiritul? Tace, intimidat. Dante, Petrarca erau pedofili. Ei și? Pe vremea lor nici nu se pedepsea pedofilia, doar dacă rudele se trezeau și treceau la violență, scandal, crimă. Dar căsătoriile plănuite din leagăn? Nimic nu este sfânt în istorie. Maria Magdalena a fost iertată. Vrem să fim îngeri, nu putem. Domnul le știe pe toate, ne ține în starea aceasta de om-animal. Sade și Masoch nu sunt invenții. Mi-este urât să deschid televizorul, la știri auzi despre grozăvii care nici autorilor de proză porno nu le trec prin minte. Noi trecem senini. Dacă nu vedem, nu există. Sienele, nimfele, Circe, Calypso, Sappho, împărătesele romane, bizantine, nimic. Reginele Franței,nimic. Otomanii erau mai cinstiți – haremul era o instituție. Chiar politică. Recitesc „Lolita”. Mi se pare un roman idiot în conținut, excelent ca stil și construcție. Dar ce să ne mirăm? „Măgarul de aur” – Apulleius, „Satyricon”- Petronius, ele ce sunt? Unde este poezia? Ce este poezia? O poți ucide cu vorbe, cu imagini mizere. Dar ea există, ca și baletul, ca și muzica elevată. De ce nu citesc poezie majoritatea muritorilor? Ei nu se regăsesc acolo, poate în epigrame sau în poezia porno sau satirică. „ Miorița”- cine ar fi putut să o scrie? Dacă Eminescu a scris câteva texte pe gustul prostimii, adică porno, ceea ce nu sunt obligat să cred, el este un sfânt în mai tot ce a scris, aș spune că și Macedonski era un angelic. De ce l-o fi urât pe Eminescu? Nu știu. Invidia-desigur. Ce mai vorbim? Tu taci. Romanul „Umiliți și obidiți” , prima carte citită de mine a lui Dostoievski se încheie extrem de simplu – „De ce ți-am distrus fericirea? … Puteam fi atât de fericiți împreună”. Nec plus ultra, nu știu de ce , îmi revin lacrimile de la prima lectură. Finalul celei de a doua nopți.

Nopți bucureștene

Nopți bucureștene __________________ Scriu un roman? Scriem un roman? Cine știe. Ești o necunoscută necesară. Nu voi folosi nume, aici nu au importanță. Pornesc de la „Nopți albe” a lui Dostoievski, cred că ai citi-o, s-a făcut un film slab, povestirea este minunată. Desigur, alta era atmosfera lui Fiodor Mihailovici, pe atunci un bătrân putea avea chiar 40-50 de ani. Iar protagonista era o fată nemăritată ce și-a găsit în final partenerul pe potrivă. Cineva a scris, de curând, pe un site – „Opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”. Asta o știm cu toții, am scris și eu un poem despre acest adevăr arhicunoscut. Mă bucur că putem conversa, aș dori să țină cât mai mult, ca și tine sunt și eu un om așezat, cu plusuri și minusuri, agitația mea este aparentă. Înainte nu credeam că între un bărbat și o femeie poate exista o prietenie fără eros, fără complimente gratuite. Sper că așa vom putea discuta, glumele fiind doar sarea din bucate. Ai o fire care m-a cucerit pentru că ești calmă, stăpânită, știi să te detașezi de micile mizerii ale vieții. Așa o fi? E o presupunere. Cine nu poate să fie sincer cu sine însușii nu poate să scrie ceva valoros. A minți este omenește, a persista este diabolic. Am căzut în aforisme, dar aforismele îmi plac. În viață am învățat că încercarea cuiva de a te marginaliza, de a te desconsidera este echivalentul unei execuții sumare. Uneori suntem lași, nu toți, dar lașitatea poate fi învinsă, nu definitiv, lașitatea este și ea omenească. Lașitatea mea este frica de o boală, Domnul nu m-a ferit, m-a pus la încercare, am scăpat până acum. Nu sunt habotnic, dar cred că orice slăbiciune se plătește, iar destinul este destin, nescris, însă determinant. Eu am în fiecare zi o altă boală. Neinteresant, ipohondria este o stare psihică anormală. Acum despre despărțiri. Toți am avut parte de despărțiri, unele foarte dureroase. Nu mă refer la moartea unui om apropiat, ele sunt independente de voința noastră, ci de rupturi între prieteni, între amanți. Cred că este mai bine să nu cunoști deloc un om pe care îl apreciai, decât să te desparți de el. Cunosc din familie asemenea cazuri. Mai rău este când o relație se bazează pe umilință, exact ca în versul lui Alecsandri, un scriitor insuficient cunoscut – „Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor, merită să-l poarte spre rușinea lor”. Versul este scris pro-patria, dar se aplică perfect în viața cotidiană. Despre durere – cred că durerea te apropie mai mult de viață decât de moarte. Atunci simți nevoia fericirii. Restul este o mulțumire, o nemulțumire, chestiuni mărunte. Revin la ficțiune – între ficțiune și realitate este o prăpastie peste care nu oricine poate să treacă. Creatorii pot. Spuneai că scriitorii nu sunt actori, dar uiți ce spunea William Sh.- viața este o scenă și noi suntem actorii. Fără să vrei și tu ești o actriță. Poți fi foarte sinceră și ești sinceră, dar îți joci rolul, poate predestinat. Aici mă opresc , este prima noapte. PS. Nefolosind nume, pot publica oriunde ce scriu aici, permiți?

Am simțit

Am simțit _____________________ Am simțit mai întâi o senzație Inundându-mi tot corpul, Aceasta să fie iubirea de aproapele, Pentru ce m-am născut? În cazul unei febre, al unei mari încordări Sau în momentele de dragoste, Toate capacitățile corpului se măresc și se extind, Vibrând mai puternic decât în momentele obișnuite ale vieții. De unde atâtea acuzații? Ana, Caiafa, Pontiu Pillat, Ehei, există și aici? Cred în Dumnezeu mai mult decât în mine însumi. Tată, ia de la buzele mele ceașca suferinței. Cine respinge dragostea? Este el om? O fi, nu știu. Mi-au pus o cămașă de forță, Este invizibilă, dar o simt. Nebuni suntem cu toții, Ne ține în viață iubirea. Vorbe, aruncați vorbele, Lăsați doar Poesia să trăiască, nu o ucideți Cu intrigi, vechi acuzații de deicid. Cine ar putea ucide pe Domnul? Adunați toate cărțile și lipiți-le între ele. Aceasta este Biblia. Nici Buddha nu ar nega. Atunci? Sunt veșnic la fel ca și voi, Dar nu știți nici voi adevărul. Cine-l va spune? BORIS MARIAN MEHR

De ce ne ferim de clone?

De ce ne ferim de clone? _______________________ Virușii au mai multă memorie decât a noastră. Revin când nu te aștepți. Stai la fereastră și te trezești clonă. Feriți-vă de proști pe la porți. Prostul intră și pe fereastră. Se pricepe la tehnică. Tehnica este semnul Apocalipsei, Adevăr grăiesc. O clonă, dulce clonă, Valsăm în eprubetă, apoi în libertate, Că de aia am murit pe Lahovary. Ea nu cunoaște timpul, schimbul și ritmul. Doar vidul și individul. Lichelele stau pe rămurele. O clonă se numea Pruna, dar semăna cu o balenă albă. La trei ani era în Academie, Se juca în cușca bulldogului. Garda și căpcăunul, zbiera portarul, Amețit de limonada cu metilol. Au apărut câini-găini, criminali- autori de thrillere, Titanicul nu a existat, tetanosul a revenit cu forțe noi, Neras, nervos, nerodnic, căpitanul Sta la soare, coborau parașute cu muște ucise În mari conflagrații, finis coronat hocus-pocus. Unu plus unu fac unu, este prima lege a clonologiei. Cobora în Infern un necunoscut, stai, strigă diavolul de serviciu. Legitimație – ioc. La sânga-mprejur, strigă diavolul. Era o clonă, făcu la dreapta, simetric. Doamne, de ce nu am o clonă, mă simt atât de singur.

Roată gigantică e viața

Roată gigantică e viața --------------------------------- Roată gigantică e viața, În două clipe se schimbă fața. Un râs sardonic, primul simptom, Ai tetanos, stimate domn. Toți suntem oarecum tetanici, ia-l pe Henri Rousseau Vameșul, ce mai întrebi, ce pezevenghi, moartea joacă oricând un renghi. Ah, Doris Lessing, stranie femeie, Luă ea și Nobălul, de ce să nu-l ieie? Până și soțul flirta cu ea, ce Everest în mintea sa. Astăzi eu zac în Kilimandjaro, Vine avionul ori jaguarul? Ernie ce e cu tine, de ce? Ce dor ți-a fost de Champs-Elisee. Nici pe departe nu scriu poeme, În patul de-alături frate-meu geme, Nu pot s-ajut nici un muribund, Atomii lui în mine pătrund. Uite, așa înțeleg nemurirea, Moare doar unul, ceilalți să se mire. BORIS MARIAN

medalion literar BORIS MARIAN MEHR Boris Marian Mehr s-a născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol (Caucazul de Nord). A venit în România, în 1945, a absolvit liceul Sf.Sava, din București, în 1959, apoi studiile inginerești, în 1965, la Moscova. Debutul literar - în 1968, cu versuri, în revista „România literară”, cu girul lui Geo Dumitrescu, apoi a publicat la „Luceafărul” (prezentări de Grigore Hagiu, Ilie Constantin). ... Citeşte mai departe bmm BORIS MARIAN MEHR Boris Marian Mehr s-a născut la 19 noiembrie 1941, în Rusia, regiunea Stavropol (Caucazul de Nord). A venit în România, în 1945, a absolvit l… junimeadigitala