Vor trece ani

Vor trece ani
1.
Vor trece ani și colonelul Buendia
Va depăși, probabil, media,
Celor ce nu vor mai fi.
Războiul se va sfârși.
Adesea stau de vorbă cu umbrele,
Harpiile, furiile, tumbele,
Iau droguri- poeme, mă scarpin cu ele,
Precum javrele chele.
Iar anii vor trece, ce spune Buendia?
Colon-colonelul Buendia.
Războiul se va sfârși.

2.
Orchestra cântă-n pavilion,
Bătrânii joacă iar șotron,
Copiii-nvață vals-boston,
Iar eu mă simt ca un poltron,
Scriu versuri pentru rațe, pești,
Versuri curate, românești,
Ascult orchestra, mult mă mir,
Că nu sunt vesel, dar respir,
Dansează languros perechi,
Mă simt și tânăr și străvechi.

3.
Trăiesc pe unde vulturul, furnica
Nu au trecut, îi stăpânește frica,
Trăiesc, nu-ntreb de ce trăiesc,
Nu poate fi nici un răspuns firesc,
Mă sună un amic la telefon,
Să bem cafeaua-n turn sau în balcon,
Mă tem de înălțimi, feși mereu,
Cu capu-n nori discut cu Dumnezeu.
Ce-mi spune El? Trăiește ca și cum
Ai îngriji o floare-n Karakum.
Pe malul lacului, nemișcat – un brotac,
l-am lăsat în apă, valurile l-au înălțat,
capul, brațele se mișcau ritmic, ochii
se bulbucau tot mai mult, ca formele-n rochii,
numai picioarele nefiresc de lungi
nu dădeau semne de viață, în dungi,
un cocostârc se rotea împrejur,
am crezut că brotacul va fugi.
Mortul sur.
4..
Cuvântul de fier nu mi-este prieten,
Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând,
Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace
În mine, durerea dormind în adânc.
Acidul cel tare așteaptă doar clipa,
Lumina se poate preface-n pârjol,
Primește-mi, iubito, alintul, sărutul,
Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol.
O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul,
Oglindă și stare, gâde, bufon,
Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul,
Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton,
Pot fi ca marea, umil ca pământul,
Primește-mă-n palmă ca pe duh,
Pot fi stejarul, pot fi și iarba,
Prin tine, din haos pot iară să urc.
Iubirea ca fiară
Moto – Bah, Bach și Offenbach
Flora-nflorită și mult des-florită,
Flora –un nume vechi, de elită,
Elice a inimii, trag cu putere
Doi cai dinamici, fac o avere,
Dinții pătrund cu cruzime în carne,
Dar pe sub dinți, viermele doarme,
El se mărește, devine balaur
și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc,
Ea se izbește de un copac
și se preface în tigru – gigant,
parcul, pe loc, devine vacant.
Aste minuni le-am văzut eu aseară,
Flora, alături, e dragoste – fiară.
De când nu-mi mai e frică de moarte ,
Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte,
Nu mă mai sperie cancerul, SIDA,
Motocicleta, camionul, Astrida,
Astrida e numele bietei cățele
Care provoacă multe belele,
Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville,
Urlă-n spre lună c-un timbru viril,
Ronțăie stele, soare, comete,
Iar în oraș nu mai sunt fete,
lumea e-nsărcinată, așteaptă
luna a noua sau , poate pe-a șaptea.
Bate la miezul nopții un ornic,
Omul de treabă este și spornic.
Ornitoringul de vină e-n toate,
Asta citești în oricare carte.


Unii merg pe picioare,
Alții merg pe nas,
Amețitor, în oraș era o piață,
Piața era în oraș,
Se vindea o singură ceapă,
În ceapă era un ceas,
Adulții plângeau, bălălău, striga majurul de la bulău.
De sub lut cântau morții,
Azi e frumoasă luna, mâine va fi un soare frumos,
Tu ești unica Una, aceeași mereu iubitoare nucă ,
Nu că eu AȘ SPUNE, DAR nu uita de cucă,
Am vrut să leg copacul, el m-a legat pe mine,
Am vrut să te iubesc, tu n-ai iubit pe nime?
În fond ce-i nebunia asta? Cine face copii pe Internet?
Otrăvuri negre în adâncuri, nici stelele nu se reflectă,
Noi scriem versuri doar pe scânduri, constituind o sectă.
Acolo se ucid copiii? Acolo sunt violate mume?
Doamne, de ce nu-ți strunești fiii?
De ce ai creat o lume? Noapte de noapte, o altă stirpe
Tot crește ca o iarbă amară, cum se topește ca de gripă?
O lumânare. Pași de schelete bat măsura,
Sunt clovnii morții ce ne înșeală, noi ascultă doar uvertura,
După un secol de secetă mare. Am însoțit pe Mama Tenebrelor
La marea înmormântare din munții Anzi,
Un zburător cu aripi gigantice,
Un tânăr frumos și alb, alb, alb.
Asta-i pedeapsa, spune vraciul,
Pedeapsa iubirii, Corăbii Fantome,
Pânze înroșite de soare, ce xilofoane, xanaxuri, prafuri?
Prea sunt înguste cărările dragostei,
Cum să se nască, cum să mai crească?
Trenul- fantomă
Cu trenul- fantomă mergeam spre neant,
Erai lângă mine-n taior elegant,
Femeie și înger și pare-se drac,
Ciudată ființă, nu-ți eram drag,
Fracturile craniului nu se vedeau,
Un fum albăstrui ieșea, doar bau-bau
Venise cu noi, copil mai eram,
În trenul –fantomă spre moarte zburam.
Ce nemurire nelămurită,
Eu îți voi scrie o poem-aurită
Fapte, visele le-amestecăm,
și în mesteacăn cu jderii urcăm,
privim peste zare, acolo străluce
castelul bunicului, Marele Duce,
nu mi-a lăsat nici un briliant,
dar tu ești cu mine, amantă/amant.
Pisica pe acoperiș
Mă citiți, nu mă citiți, vom muri împreună, murrr,
Pisica pe acoperiș, ca o regină, splendoare,
Brusc se repede la un os de pasăre,
Aruncat de la etajul opt, unde locuiește
Un pensionar pe nume Leonardo da Vinci,
A fost și la NOUĂ, s-a întors tot da Vinci,
Ăștia nu știu de UE, nici de muie,
Poeții nu au habar, ei sunt triști și geniali,
Uneori doarme Homer, uneori râde Alex,
ștergeți acest rând, este un prieten supărăcios,
dar riscăm să ne prăbușim în golul unei cărți de aforisme,
un cântec frumos se topea în aer, ca un nor colorat,
de unde rezultă că nicio ficțiune nu se referă la adevărul vostru,
alunecăm spre o albie unică, în fața mea Dumnezeu se bâlbâie, pierde sânge
pe nas, dă ochii peste cap, nu este Dumnezeu, este vecinul de la opt,
pe acoperiș, pisica doarme ca o regină.