Boris

Boris
Marian
CICLUL Iubirea vine
1.
Iubirea vine de la Dumnezeu şi de la Diavol,
Asta mi‑au spus doctorii Nein şi Jawohl,
Îţi aminteşti de mine, Diana,
Poţi să mă ierţi c‑am părăsit Savanah?
Gautami şi Prabati, Kamasutra
Ei o ştiau când nu era nici Chandragupta,
Prea sunt fierbinţi aceste nopţi prea bengaleze,
Trec mereu duhuri mohorâte, treze.
Amrita, ţi‑aminteşti iubitul
Ce‑ţi atingea doar locul, prea‑sfinţitul?
2.
Diabolice
Priceputul la percepţie
Se prezintă cu‑o infecţie,
Nu îl place funcţionarul,
Dar ficţiunea este harul.
Celui care mai citeşte
Versurile lui nea Peşte.
Ţi‑am fost dragă, zise Ziţa,
Mestecând în dinţi halviţa,
Dar să‑mi spui tu, te‑ai temut
De motanul Belzebuth?
Lung pământul, lat e patul,
Vine naşul, cere blatul,
Dă‑i o fată, măi, Săgeată,
Nu eşti beat, dar ea e toată.
3.
Mâine, mânia va fi vesperală,
Cu disperare, centrifugală,
Trec prin dumbrăvi privighetori,
Ce priveghează pe muritori.
Lin este glasul morţii caline,
Nu te opri lângă pietre, străine,
Pline de farmec sunt clipele‑clipuri,
Are viaţa o mie de chipuri.
Ce vrei s‑asculţi, trecătorule laş?
Fugi la o damă, la crâşmă‑n oraş
Gaudeamus cântă‑ne,
Pe noi, morţii, leagă‑ne,
Rupe flori, plăteşte‑amenda,
Dar nu plânge, sacramenta,
Muchos, voi, urmaţi‑mă,
staţia e maximă.
4.
Apoi veni aporia şi spuse,
Lasă‑ne, Doamne, opiniile opuse,
Locomotiva prinde viteză
şi va lovi în mers o cinteză,
au şi apele ironiile lor,
voi nu veţi şti, onoraţi verişori,
nu vă rataţi timpul, talentul,
eu nu accept, glumind, argumentul,
scriu şi trăiesc serios şi seros,
doar cu perfuzii de sânge câinos,
las liniştit în urmă istoria,
Homer, Vergiliu, Pico şi Moria,
Trec pe la poştă, iau un pachet,
Cioclopedii ale unui băiet
Ce mă admiră de peste ocean,
Lacom admir poştăriţa, n‑o am.
Adolescentul
Ziua‑i masivă, albă şi rece
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Într‑o oglindă ca ochiul de peşte
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe‑o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua‑i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
Adormiră stelele
Adormiră stelele de aur,
Tremură sub ele râul lent,
Adormi lumina, muge‑un taur
Undeva‑n Extremul Orient .
Tremură mestecenii sub lună,
Precum inima iubitelor în somn,
Roua se coboară, lung răsună
Printre norii rari un avion.
Au şoptit urzicile sub garduri,
Sapele se odihnesc în curţi,
În comună nimeni n‑are carduri,
Umblă îngerii prin lume, goi, desculţi.
Albastru de Baleare
Să fiu embrionul mai multor femei,
O mie de oameni mă iartă,
se spune că lichidul
e lacrima lui Dumnezeu,
iar tu Cain, Abel sau cum te cheamă
ai sorbit aceeaşi lacrimă cu mine.
Fără vicii nu am fi oameni,
Raiul s‑ar prăbuşi
În lipsa celor viciaţi,
Iadul ar fi neîncăpător,
O funie subţire
Ca firul de păianjen
Ne ţine legaţi.
Un glonte‑n tâmplă,
C’est la morte,
Azi am fumat ultima ţigară,
Ieri am sărutat ultima fată,
Nu de mult m‑am lăsat de alcool,
dar viciul există ca şarpele,
cu un singur ochi,
să‑l privim în ochi.
Incognito mergeam în Baleare,
Păream un prinţ la mare depărtare,
Un manechin în plină disperare,
Implozie ce nu are căutare.
A ierta‑iertare, creşte iarba mare,
Vine din război carul cel cu boi,
Carul n‑are roate, boii nu au coate,
Căruţaşu‑i mort, sus, pe capră‑i Lord
Verde vârcolac, bun pentru spanac,
Pentru vrăji, vădane, nasc copii‑n borcane,
Hei, opriţi aici, strigă din bunici
Unul mai bătrân, că e slab şi spân,
De unde venirăţi, cine v‑a adus?
Cine să‑i fi spus?
Noi suntem iertarea,
Bubuie şi zarea,
Tremură pământul,
Tace şi cuvântul,
Vârcolacul sare – v‑am adus iertare,
Ce batjocorire,
Ce mai plâns în lume,
Vorbele nu‑s bune,
Unde e Iubirea?
Moare‑n mănăstire.
Din două respiraţii cristaline,
Redeveneam copii, călini, căline,
Călugăr‑prinţ plecat în Baleare,
Un abanos albastru, mările amare.