Cartea magilor

Cartea magilor

Cartea magilor nu există,
Eu o voi scrie cu pană de cocor,
Nimic nu este prea târziu, nici moartea,
Jumătate de om – singur, jumătate cocoș de jertfă,
Capete rostogolite, alți oameni, suflete policrome,
Ne predăm cu mâinile lipite de corp, militărește,
Numai mânjii mai știu ce este poezia,
Nu mai ating nimic, zadarnic, amprentele s-au șters,
Pe Ahasverus jur și pe Esthera, frumoasă e povestea lor,
Alte minuni mai știu de la khazarii care credeau că peștii
Sunt ceasornicele mării, Krakovia fu ridicată de khazari,
Cu Allen Ginsberg poezia a murit, era și el khazar american,
Dar mintea lui răsuflă și acum, timp fără patrie, râu fără ape,
Astfel ședeau poeții, lebedele albe, pe lacul negru precum smoala.
Eu, de pildă , construiam un oraș albăstrui, văile marilor fluvii
Se-nchid precum pleoapele pisicilor de Angora, la început
Pământul era mai mare decât cerul, umbrele nu pot șterge urma ta,
Nimeni nu ne-a ursit să devenim praf cosmic, nici gheață veșnică,
Goliciunea trupurilor creează o lume aparte, curând vom părăsi zona de umbră,
Străveziul rubin se încheagă , se zbate, fericire care nu există,
Amăgire, cântec sau moarte? Seara curtea s-a golit de regi și prinți,
Au rămas bieții câini în căutare de stăpân, zadarnic strigă undeva
O vecină în căutarea punctului central.
Îngerul Else înmormântat pe Muntele Măslinilor, piatra s-a pierdut,
Visul ei era o salcie sălbatică, așa a fost, o piatră plutitoare,
Noaptea devenea o porumbiță neagră, cuvintele – flori se adăugau
Sângelui ei nemuritor. Cine nu știe că iubirea pune-n mișcare lumea
Ca pe un ceas de aur? Trec printre pietre luminoase, blânde,
Ele îmi spun, nu plânge, plânsul tău nu-i trebuie nimănui.
BORIS MARIAN














































































































































































Cartea magilor

Cartea magilor nu există,
Eu o voi scrie cu pană de cocor,
Nimic nu este prea târziu, nici moartea,
Jumătate de om – singur, jumătate cocoș de jertfă,
Capete rostogolite, alți oameni, suflete policrome,
Ne predăm cu mâinile lipite de corp, militărește,
Numai mânjii mai știu ce este poezia,
Nu mai ating nimic, zadarnic, amprentele s-au șters,
Pe Ahasverus jur și pe Esthera, frumoasă e povestea lor,
Alte minuni mai știu de la khazarii care credeau că peștii
Sunt ceasornicele mării, Krakovia fu ridicată de khazari,
Cu Allen Ginsberg poezia a murit, era și el khazar american,
Dar mintea lui răsuflă și acum, timp fără patrie, râu fără ape,
Astfel ședeau poeții, lebedele albe, pe lacul negru precum smoala.
Eu, de pildă , construiam un oraș albăstrui, văile marilor fluvii
Se-nchid precum pleoapele pisicilor de Angora, la început
Pământul era mai mare decât cerul, umbrele nu pot șterge urma ta,
Nimeni nu ne-a ursit să devenim praf cosmic, nici gheață veșnică,
Goliciunea trupurilor creează o lume aparte, curând vom părăsi zona de umbră,
Străveziul rubin se încheagă , se zbate, fericire care nu există,
Amăgire, cântec sau moarte? Seara curtea s-a golit de regi și prinți,
Au rămas bieții câini în căutare de stăpân, zadarnic strigă undeva
O vecină în căutarea punctului central.
Îngerul Else înmormântat pe Muntele Măslinilor, piatra s-a pierdut,
Visul ei era o salcie sălbatică, așa a fost, o piatră plutitoare,
Noaptea devenea o porumbiță neagră, cuvintele – flori se adăugau
Sângelui ei nemuritor. Cine nu știe că iubirea pune-n mișcare lumea
Ca pe un ceas de aur? Trec printre pietre luminoase, blânde,
Ele îmi spun, nu plânge, plânsul tău nu-i trebuie nimănui.
BORIS MARIAN