Nopți bucureștene

Nopți bucureștene __________________ Scriu un roman? Scriem un roman? Cine știe. Ești o necunoscută necesară. Nu voi folosi nume, aici nu au importanță. Pornesc de la „Nopți albe” a lui Dostoievski, cred că ai citi-o, s-a făcut un film slab, povestirea este minunată. Desigur, alta era atmosfera lui Fiodor Mihailovici, pe atunci un bătrân putea avea chiar 40-50 de ani. Iar protagonista era o fată nemăritată ce și-a găsit în final partenerul pe potrivă. Cineva a scris, de curând, pe un site – „Opusul vieții nu este moartea, ci indiferența”. Asta o știm cu toții, am scris și eu un poem despre acest adevăr arhicunoscut. Mă bucur că putem conversa, aș dori să țină cât mai mult, ca și tine sunt și eu un om așezat, cu plusuri și minusuri, agitația mea este aparentă. Înainte nu credeam că între un bărbat și o femeie poate exista o prietenie fără eros, fără complimente gratuite. Sper că așa vom putea discuta, glumele fiind doar sarea din bucate. Ai o fire care m-a cucerit pentru că ești calmă, stăpânită, știi să te detașezi de micile mizerii ale vieții. Așa o fi? E o presupunere. Cine nu poate să fie sincer cu sine însușii nu poate să scrie ceva valoros. A minți este omenește, a persista este diabolic. Am căzut în aforisme, dar aforismele îmi plac. În viață am învățat că încercarea cuiva de a te marginaliza, de a te desconsidera este echivalentul unei execuții sumare. Uneori suntem lași, nu toți, dar lașitatea poate fi învinsă, nu definitiv, lașitatea este și ea omenească. Lașitatea mea este frica de o boală, Domnul nu m-a ferit, m-a pus la încercare, am scăpat până acum. Nu sunt habotnic, dar cred că orice slăbiciune se plătește, iar destinul este destin, nescris, însă determinant. Eu am în fiecare zi o altă boală. Neinteresant, ipohondria este o stare psihică anormală. Acum despre despărțiri. Toți am avut parte de despărțiri, unele foarte dureroase. Nu mă refer la moartea unui om apropiat, ele sunt independente de voința noastră, ci de rupturi între prieteni, între amanți. Cred că este mai bine să nu cunoști deloc un om pe care îl apreciai, decât să te desparți de el. Cunosc din familie asemenea cazuri. Mai rău este când o relație se bazează pe umilință, exact ca în versul lui Alecsandri, un scriitor insuficient cunoscut – „Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor, merită să-l poarte spre rușinea lor”. Versul este scris pro-patria, dar se aplică perfect în viața cotidiană. Despre durere – cred că durerea te apropie mai mult de viață decât de moarte. Atunci simți nevoia fericirii. Restul este o mulțumire, o nemulțumire, chestiuni mărunte. Revin la ficțiune – între ficțiune și realitate este o prăpastie peste care nu oricine poate să treacă. Creatorii pot. Spuneai că scriitorii nu sunt actori, dar uiți ce spunea William Sh.- viața este o scenă și noi suntem actorii. Fără să vrei și tu ești o actriță. Poți fi foarte sinceră și ești sinceră, dar îți joci rolul, poate predestinat. Aici mă opresc , este prima noapte. PS. Nefolosind nume, pot publica oriunde ce scriu aici, permiți?