Nopți 7

Nopți 7 Se făcea că eram extrem de bătrân, contemporan cu Jean Valjean, prietenul meu din copilărie.Boala schimbărilor, retro și avanti. Trufia, lăcomia se reduc la un paing. Eu stau în colțul meu și scriu. Mă despart de lume, dar nu e bine, vai, nu e bine. Vox populi, veis mir. Da vei fi, vei fi, într-o zi tu vei iubi, cânta Nițescu, ehei , în sec. XIX. Cu timpul vom deveni profeți. Sau confetti. Iubita tace, ta-ta. Dar mă iubește.De ce mă iubește , când toți mă urăsc. Revin la Nietzsche , ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic. Nu mi-ar strica o vizită la nebuni. Sunt îndopați cu niște calmante care îi fac să se simtă ca după o bătaie zdravănă. A fi absolut singur. Singur și sigur, un lup singuratic. Nimeni nu iubește un lup singuratic. Tu știi ce este un poem? O invenție de moment, pe care apoi nu o mai recunoști. Un oraș în profil. O dansatoare spaniolă, un vapor gigantic, înalt cât muntele. Nu este o mâță.Cu poemul treci marea.Îți bate noaptea-n geam culori neadormite. Să faci din cântec un cireș înflorit. Ai toată viața înainte și cea de-apoi, fără cuvinte, centaurul le știe, toate, e filosof și are carte, piticul roșu umblă-n lume, iubirea n-are nici un nume, dar roșul este ucigaș, omul o știe, e părtaș.Apoi urmează o poveste, Pacientul tace, nu mai este, Cutia neagră din avion,a fost ascunsă de-un poltron.La Sfântu-Așteaptă eu mă-nchin, Ah, ochi albaștri, păr divin,La Tiffany se bea cafea, Mă cheamă iar iubita mea, Nu pot reveni în neiubire, Nu pot reveni la vechi lăcrimări, Nu pot cerși blândețea, otrava ei, Deși ar fi mai bine s-o beau Ca pe un pahar de cristal verzui.Ne privim ca două mări secate, Ca doi ghețari lunecând în neant, Ne vor găsi câte un nume geologii Veniți de pe alt versant.Acum taci. Acum ești dezamăgită, Poate pregătești un nou poem, Eu mă scald undeva-n Pacific, Dansez disperat ca Paul Gauguin.Kalispera, agapi mou! (Bună seara, iubirea mea!)