Nopți 9

Nopți 9 Draga mea, tu ești soarele meu din miezul nopții, am spus, nu concurezi cu Luna, o întreci cu mult, viața noastră este obligatorie? Fericirea este o datorie? Așa o fi. În viață am trecut prin stări de epuizare, erezie, m-am simțit prins în cușcă, dar am găsit mereu o ieșire. Bătrânețea este o cușcă, ies din ea. Prin amintiri eu mă privesc de sus, așa cum te uiți prin hubloul avionului. Dar uneori mă aplec precum Turnul din Pisa. Eu, Doamne, darul Ți-l întorc, rămân cu sufletul același, mă închin cu mult mai liber, nu pot să-Ți cer sfaturi, suflarea ta miroase a smirnă. Credința are o destinație, ea nu așteaptă un răspuns, el vine singur. Prin fața mea trecea un cărucior cu gemeni, aș vrea ca ei să fiu, să râd ori să mă doară burta și să plâng, să nu cunosc nici marginea durerilor mature, de soare să mă bucuri și de mângâieri. Tu mă-țelegi , iubito, ori zâmbești? Eu noi spune, „Doamne, de ce m-ai părăsit? Ia de la mine ceașca suferinței”, eu n-am fost părăsit nicicând, doar umbre omenești trecut-au fără păs și fără de mirare, iar noi, încet, doar ne unim cu veșnicia, pierduți ca o culoare în peisajul prea bogat al lumii. Când vine iarna, nu te mai gândești de o să mai revezi topirea gheții, ori înflorirea pomilor de-aprilie. Încearcă să mai muști înfometat din mărul vieții, cum o făcea și biata Emily Dickinson. Ea scrise către lume o epistolă, mereu era ea cea din urmă, cutremurată de tandrețea majestuoasă a Naturii. Întinde mâinile și cineva le prinde, ușor și blând, o duce mai departe. Precum albinele cunoaște ea nectarul, succesul ei e împărțit în toate, mici și mari ființe, triumf ce niciodată nu agonizează, trec îngerii și nici nu mai respiră, ea plecat pe drumuri fără-ntoarcere, necunoscute, lăsând doar un caiet la banca nemuririi. Mereu se ridica, apoi cădea, precum un val, precum o vrajă. Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele. Așa cum Moise a scos apă din stâncă, de ce să nu scot eu un strop de iubire din neiubirea voastră, iubindu-vă?Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind cu vâslele lăsate în voie, în barcă nu mai e nimeni. Încerc să nu o iau razna, dar tot deviez. Sufletul nu are busolă. Niciodată. Misterul nu are busolă. Doar toamna aurită este reală, ca și roșul sângeriu al copacilor, zărit cândva în Massachusetts. Dar și la Muntele Roșu. Ce plictis o fi fost la începutul Lumii? De ce nu ar fi fluturii sufletele celor..morți.demult? Un coșmar frecvent – mă aflu undeva, nu sunt acasă, nu știu unde mă aflu, văd oameni cunoscuți, ei nu mă recunosc, încerc să le explic ceva. Nu ne înțelegem. Oare aceasta este din viața anterioară sau din cea viitoare? Unele scrieri seamănă cu florile artificiale. Prefer buruienile, sunt vii. Îmi place mirajul, floarea de cactus. Tristan și Isolda, Romeo and Julia, eu și iluzia. Sub ochii uluiți ai motanului negru, șoarecii joacă o piesă, nu vor vi mâncați înainte ca piesa să..se..termine. Cum este orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent. Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic. Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire. Îngăduie..firii.tale.să.supraviețuiască. Îți ia jumătate din creier, din voință. Trăim între buline, droguri, smoguri. Clopot robust. Victimă și efect. Numărul zece latră. Mulți oameni au reverii. Dar nu-l știu pe psi. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă? Spune, te rog. Mulțumesc. Hohot de râs, homeric și himeric. Ecou monstruos. Nimic nu mai urmează. Să-l văd eu pe William Shakespeare încolonat, între douămiiști. Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă mâncată de umezeală, gata să se rupă? O, biruință amoroasă. Ecce homo. Nicăieri, niciunde. Norocul existenței mele. Selbsterfahrung, cercetarea de sine. Voi mai dormi vreodată? Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Nu am resentimente. Lupta nu te poate lăsa cu resentimente, câștigi prin faptul că lupți