Cum poți iubi?

Cum poți iubi? Cum poți iubi o fantomă, poate nu este o fantomă, este un om, o femeie este un om, o fantă-om, care nu ți-a spus niciodată –dragul meu , nici – te iubesc, deși tu ai înconjurat-o cu cele mai calde, vrăjite cuvinte , devalorizând sensul lor, o femeie care se teme și de umbra ei, să nu se afle, să nu se spună, se teme de nume și de aluzii, un om convențional, care vine cu sfaturi din cărți de duzină sau din clasicii orientali, cărți cu duiumul, ce nu vor ajuta niciodată pe nimeni, așa cum Biblia nu te poate ajuta, dacă nu ai crezut niciodată în Dumnezeu? Și totuși poți. Why not? Poți iubi, cârcotașule. Are ceva diafan, naiv, este bună cum puține femei pot fi. Dar ea nu vrea să existe în viața ta. Respirăm creator. Creatinină. Absolut fără lut. Numai spirit. Un nod în gât, mă trezesc cu un nod în gât. Ce va fi astăzi? Nevroza își face mendrele. Nu ți s-a spus că ești bolnav? Îmi amintesc de lecturile franțuzești, noaptea, în armată. Paul Verlaine. Arta de a fi tu însuți. Ochiul dublu al Marianei Marin. Să fiu eu umbra propriilor strămoși? Mă enervează când mi se spune – scrii frumos. Nu, scriu urât. Mă doare ce scriu.„Si le meme dans cette extreme decadence”. Să fiu iertat că privesc strâmb, cu orgoliul amintirilor mele. „Fievre adorablement maligne, bon delir”, nu era și Verlaine bolnav? A fi ludic în nefericire, a fi trist în fericire. Mă las uitat, mă las damnat, un suflu necunoscut mă pierde. Sunt paznic la castelul Măriei Tale, Doamnă, Împart bilete celor Care doresc să doarmă În braţele divine ale Măriei Tale, Nu Ţi-am vorbit vreodată şi nu Ţi-am stat în cale. Sunt duhul Tău ce toarce În Tine visuri roşii, Să se desfete-n patul Tău moale, ticăloşii. N-am fost gelos, nici rece, Doar paznic eu Ţi-am fost, Cum să ridic privirea La Tine, eu, un prost? Ţi-am fost iubit odată, În secolul trecut, Acum fumez o pipă şi mint că nu Te-am vrut. Aici e locul meu, i-am spus câinelui credincios, Aici voi fi îngropat, nu-mi trebuie fanfare, Nici zgardă de aur și nici marmură, Să pot auzi clinchetul tramvaielor, Urletul sălbatic al motocicletelor, Vocile rândunicilor, voi gusta quiche cu somon afumat, O felie de lună, voi transporta dulapuri vechi, Cu costume de gală din vremea lui Napoleon III, Voi râde de listele laureaților, medaliaților, De istoriile literare voi râde în hohote, Trece în goană un pâlc de călăreți, Sunt oamenii lui Alaric, caii lor fumurii Cântă imnuri imperiale, guillaume iar face glume, Iar noi mai avem puterea să râdem, Trăiască, strigă sufletele slabe, Pe ritm de samba, apoi adio. Vom naviga fără dureri, departe de noi înșine, Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan Sau Olandezul Zburător fără de moarte. BMM