Nopți 8

Nopți 8 Mai am 992 de nopți și capul meu se va rostogoli în poala Șeherezadei. Frumos spus – ura se evaporă, de unde și miasmele iadului. Ura este o invenție omenească. Nici îngerii, nici animalele nu cunosc ura. Mă întâlnesc cu un cunoscut, nu aveam relații prea bune, acum este suferind, ne-am salutat, el s-a gârbovit, este conștient de ceea ce urmează, prea conștient. Ura dintre noi s-a evaporat. El îmi spune – ”Credeai că am murit? Nu se moare atât de ușor”. Un biciclist claxonează, trece prin interlocutorul meu, acum înțeleg că vorbeam cu mine însumi. Epoca de aur s-a terminat, dar mulți vorbesc despre Nea Nicu , de parcă ar trăi. Să vorbim despre altceva. Cu tine, iubito, voi vorbi numai despre iubire, în gând. Rostit, cuvântul iubire devine incolor și inodor. Parfumul, ușoara transpirație, mișcarea aerului din jur, culori ale dragostei. E noapte, trei rațe discută pe mal, de obicei dorm, dar un cotoi le dă târcoale, acesta e diavolul, cum poate un cotoiaș să atace o rață care este mai mare decât el? Unii se cred tigri. Un porumbel alb ca neaua s-a așezat în iarbă. Sigur este bolnav, ca și caii, porumbeii stau în picioare, când sunt sănătoși. Mi-amintesc, în copilărie, mama mi-a dat într-o seară un pahar cu lapte foarte dulce și gras, eram undeva , la țară, eu eram răcit și , la sfatul gazdei , trebuia să beau laptele ca pe un medicament. Mi-a fost atât de rău, încât țin minte și azi. Ce chestii se păstrează în memorie? Să vii de sărbător cu mâna goală, romanul tău să fie doar o coală, în calendar sunt nume lungi și grele, nu pot nici să mă scol, stau în obiele, ca un soldat din cel dintâi război, cu mine însumi suntem iară doi, ce meserie să mai fii poet? Mai bine te ascunzi într-un portret, nici telefonul nu mai e ce-a fost, în fața lui tu ești cu mult mai prost, vorbește el în locul tău, are bagaj, elicopterele așteaptă în garaj, poimâine tu vei fi în Martinica sau nu vei deloc, așa, nemica, pentru că numai tu, iubita mea, poți exista, imaginabilă, pot spune, ești a mea, ne depărtăm mai mult de realitate, nu am încredere în ceea ce văd, n-am ochi la spate, de auzit, nimic eu nu aud, sunt , după Beethoven, artistul cel mai surd,după Luchian, din ce în ce mai orb, tu ești cafeau neagră ce o sorb, sărut marginile ceștii, îmi răspunzi,cu aromele amare mă pătrunzi, și mă supun acestei dimineți în care n-ai venit ca să mă vezi, precum în basme tot mă micșorez, devin în noapte ochi de huhurez, apoi adorm, e ziuă și plutesc dinspre Azore către malul portughez.