Nopți bucureștene III.

Nopți bucureștene III. ___________________ După două nopți mai liniștite, o buhă a început să dea roată casei mele din pădure. Croncănește și nu-mi dă pace. Tu unde ești? Te-ai evaporat. Te-ai plictisit. Ai multiple calități, te-am îndrăgit la modul ideal. Cu firea mea mereu critică, uneori negativistă, te văd uneori într-o lumină mai puțin favorabilă. De pildă. Am fost întotdeauna un susținător al stabilității famiei, am un cult pentru cinste și onoare, cel puțin în familie. Dar nici nu pot fi de acord cu centura de castitate. Toți greșim. Fie numai cu gândul. Ispita nu este numai de la Diavol. Am bătut la poarta castelului mai mult decât personajul lui Kafka. Castelul a rămas închis. Nu poți privi lumea numai din curtea casei. Cred că ai o fire destul de rece, nu ai intervenit niciodată pentru un năpăstuit, ai trecut pe alături de oameni sărmani, nefericiți. Ți-ai clădit propria fericire, de parcă lumea a fost creată pentru tine. Maimonide spunea că Omul este creat pentru Univers și nu Universul pentru Om. De aici și sursa nefericirii, de u de și crizele psihice, depresiile, etc. Nu mă refer la tine. Mai departe. Cred că ești o persoană superficială, deși ai o mare capacitate de asimilare, acumulezi ca un burete multe informații. Dar, ca majoritatea femeilor, să mă scuze cele 50 % din populația globului, nu ai capacitatea de a sintetiza, de a concluziona. De asemenea nu prea te interesează ce gândesc alții. Ești nu numai orgolioasă, tu respingi tot ce nu intră în cercul preferat și cu care te-ai obișnuit, al preocupărilor tale. Tot ce spun nu este jignitor, nu este cu rea intenție, sunt constatări. Putem fi prieteni oi mie de ani. A fi prieten adevărat înseamnă să nu lauzi gratuit nimic. Nici să distrugi încrederea unui om. Dar tu ești indestructibilă. E bine. Dar nu este suficient de bine. Am în față, ultimul timp am revenit la clasici ruși, „Suflete moarte”. Ce ridicoli suntem, noi , toți. Gogol a fost genial nu prin satira socială, cum l-au încondeiat criticii marxiști, ci un filosof la nivelul lui Voltaire. Noi suntem sufletele moarte. Pe noi ne vinde și ne cumpără cine vrea. Am rămas singur, fără prieteni și frați, fără iubită și glorie, îmi povestea într-o marți profesorul, brusc se auziră în ușă două lovituri de copită jucăușă, după zgomot se cunoștea că n-avea stil, nici inimă îndeajuns, ușa scârțâi retractil, intră o arătare, nici cal și nici faun, cu copite pe pleoape, se așeză pe scaun și spuse, destul ați vorbit, e rușine, să trecem la fapte și plânse cu lacrimi diamantine. Dacă păsări negre trec deasupra noastră, le lăsăm să treacă, viața noastră meargă, unde le e cuibul, nimeni nu se-ntreabă, sufletul ascunde cuibul, teamă neagră. Să trăiești o mie de vieți, o mie păsări fericite urcă-n Poesie. Plictis, ieșire din anonimatul propriei fericiri, dans pe catargul unei corăbii, sub privirile uimite ale echipajului, izvor de iliade și odisei intime, ciudățenii ale firii umane, deplasare spre roșu a stelei numite suflet ( obs. Să nu uit – încrederea într-un om o câștigi într-o viață și o poți pierde într-o clipă), gimnastică pentru cei puternici, mormânt pentru cei rătăciți, tu, Doamnă Plictis, te iubești cu cine se-ntâmplă și nu zămislești decât vorbe mistuite de monstrul Hamlet, zeul tuturor timpurilor Il văd cum urcă scările, încet, greoi, vioiciunea, voința , statura de fost militar s-au pierdut. Il roade o boală grea. Un mort pe două picioare Așa vom fi și noi, cei vii. Stie că e grav bolnav? Cred că da, dar speră să nu se observe, nu-i place compasiunea. Va duce cu el secrete de valoare istorico-documentară, este o arhiva în flăcări, dar nu vrea s-o salveze. Există o teamă de adevăr dincolo de teama morții. Ne ducem păcatele dincolo să facem cu ele ce? Nimeni de pe acolo nu se interesează ce am făcut aici. Iar de ne vom „reîncarna” într-o ridiche, ce folos? Ridichea nu vorbește. Când mușc dintr-o ridiche o întreb, tu cine ai fost? Ridichea tace, plânge cu lacrimi iuți, de ridiche. Florin Mugur, cel sfânt, așa văd eu sfinții – „ Să fii doar cineva dintr-o familie și să iubești , de pildă rândunicile ... V-ați gândit cum arată o rândunică? Ea este o linie de argint aruncată pe cenușă. Ea este încercarea de a privi a unei femei oarbe/ Să știți că eu am inventat rândunicile/eu cel căzut în dizgrația zeilor/ singur, ca la marginea unei morți”. A se vedea cum controla Mugur cuvintele. Femeie oarbă, nu simplu orb, unei morți, nu a morții. Discreția maestrului. Iar eu, prin anii 7o eram fermecat de poezia lui, scriam ca el, așa credeam – „Mă interesează orice, spune profesorul, și muzica și durerile omului și migrațiunea popoarelor, ele nu se vor încheia spiritual niciodată, începu să cânte el, cu voce de bariton, ridicând-o treptat până la înălțimea becului care se sparse cu zgomot. Am închis ochii, iluzia absolută se consumase, voiam să spunem și noi ceva, nu știam cum, răzbunarea profesorului era completă, străbătea coridorul cântând, iar noi acopeream pereții și tavanul cu privirile noastre disperate de atâta tăcere. BORIS MARIAN