SUNTEM O CRUSTĂ

SUNTEM O CRUSTĂ O crustă suntem, miezul esre viața, iar sâmburii sunt negri, precum moartea, femeile - lăute ne încântă, ca mugurii, copiii se-nfiripă, nimic nu se va stinge, nici lumina din sufletul acelui care plânge. Fie o umbră, fie doar un vers, urăsc și rimă, ritm lăutăresc, nici gluma lătăreață ca un fund de iapă fără Kunigund, căldura inimii se risipește-n Univers, apoi se reunește înter-un boț, un boț ce strigă, roșu expliziv, speriind rațiunea celui mai pervers, ce va fi azi sau mâine, ce va fi? Nădejde, împlinire sau mai știi? Dar nu contează ce ai scris, înseamnă că respiri prin acest ix, precum Nichita în geniale RESPIRĂRI, mai taci potaie, pui de hienă în pustiu, că zâmbetul se naște precum Venus, din sperma Zeului, iar firul gândului păgân este o fantă de lumină, e natură ce naște doar copii din flori și mură, pământul ce palpită bucuros sub trupul de bărbat vânjos, sub trupul de femeie prea frumos, o asfodelă tace, știe ea, că stânca va zbura ca o mărgea, ce-i Poezia? Joc nebun și bun, fără o regulă, fără de legi pentru străbuni, lăsați șascalii să se bucure de fixe, de minciuni, contează că tu doar respiri scriind. O lume ce se clatină , dar cum? La unison ca pe asinul meu, poltron, trăim în veacul polifonic, poligam, poți lustrui cu vocea un bolovan? Se-adună pungile sub ochi, e semn că mori, ei și, cui, ce îi pasă? Fofo-fi, leguma-zeu trona peste grădini de plante otrăvite cu pelin, aud copacii cum vorbesc, bârfesc și mor, ce-i pasă codrului din dealul Elsinor? Sub frescă se ascund mai vechi icoane și vorbesc.