Hic ego qui iaceo

Hic ego qui iaceo Aici zace poetul, nu-i spune vorbe grele, mângâie-i sufletul, așa cum el ți-a mângâiat sufletul, el este încă viu, se preumblă printre oameni, despre ei scrie poetul, despre buni și despre șobolani, precum Domnul a despărțit apele, așa despărțim și noi oamenii de șobolani, în negura rătăcirii am căutat adevărul, l-am găsit? Îl vom găsi? Nu alungați pe cei ce spun adevărul, este o crimă ca și omorul, vrîjitoarele cu unghii lungi și minte scurtă, ce fac ele? Împletesc intrigi, norocul este un câine blând. Privirea nu mai are orizont? Fructul căzut nu simte lovitura, dar viermele își face loc, îmbătrânim luptând cu NIMICUL, de am alerga pe acoperișe, altfel s-ar vedea cerul și pământul, cu degetul ating rănile aștrilor, ce curcubeu se poate naște dintr-un vierme? Ce lebede se apropie de omul rău? Ce înger se află în taur? Doar cavalerul trece mândru, nepăsător la ură și dezmăț, acesta aș vrea să fiu eu, dar pot fi eu acela?