BB

Disidentă poetică a anilor 60’s şi 70’s: Onirism şi suprarealism – “curente subversive”.

Un suflu a trecut prin literatura romina a anilor şaizeci: „Cartea de Vise” (1969) a lui Leonid Dimov (1926-1987), una din cărţile lui timpurii (a patra), la virsta înaintată de 43 de ani! Prima carte din generaţia mea care nu era ancorată politic în literatura socialistă, o carte scrisă pentru plăcerea de a fi citită.

Omul liber era tinar, educat, colindă străzile, se oprea prin cluburi de jazz, de rock & roll şi pentru prima dată avea sub braţ o carte care îi stimula liberatatea de a visa, de a crea o fantezie, o carte care nu glorifică servil partidul şi comunismul. În acelaşi timp ne parveneau în România alte lucrări – interzise, publicate în străinătate, inclusiv prin samizdat din USSR (Alexandr Soljenitsin şi Andrei Saharov).

Am crescut cu o cultura orală a poeziei contemporane,si cu umorul absurdist de avangardă. Pe ascuns citeam ,ascultam Vladimir Vysotsky, Evghenii Evtushenko si Andrei Voznesenski.

Pe furiş citeam poezia lui Tristan Tzara; pe sest, ascultăm Europa Liberă unde mai prindeam câte un nume de scriitor roman din occident, cum ar fi Eugen Ionesco, Emil Cioran, Petre Dumitriu; ascultăm în întuneric Vocea Americii pentru a auzi despre Mircea Eliade. Frică de a fi prins sau turnat de prieteni încărcau atmosfera de creaţie cu o sarcină electrică negativă, citeodata paralizantă.

Dar cum poţi înţelege poezia contemporană cind ţi se refuză accesul la cărţi ?

Alte surse de literatura orală le găseam pe la cenacluri frecventate de Virgil Mazilescu, DumitruTepeneag, Vintilă Ivanceanu, sau în intilniile personale cu scriitorii Gellu Naum, Constantin Nisipeanu si Stefan Roll.

Pe Vintilă Ivanceanu (vecin de stradă) îl întâlnisem în 1964, şi de la el am aflat că sunt şi alţi poeţi de opoziţie; împotriva proletcultismului şi a vandalismului cultural al comuniştilor se circulau mici birfe : ”Dimov s-a pisat pe statuia lui Stalin şi a fost arestat! „Mazilescu e criticat la Scinteia!” „Cartea lui Tepe a fost cenzurată”, etc . În această perioadă mă considerăm poet publicat ( contribuisem la Luceafărul cu traduceri din poezia rusă de avangardă), şi mai presus de toate eram oficial pe listă neagră a cenzurii ! Această barieră probabil a stârnit în mine un activism critic anti-proletcultist şi creativ în căutarea libertăţii de exprimare.

Printre „stafiile poetico-politice” ce au bântuit prin Europa de Est, cele ale onirismului şi ale suprarealismului s-au aflat în avangardă numeroaselor grupări şi filosofii anti-proletcultiste.

„ Decadenţă ironică” a poeziei onirice şi suprarealiste a sosit că un vestitor al libertăţii de creaţie pentru generaţia mea (atât de cultura romană cât şi de rusă) Toamnele anilor ’60 se scurgeau prin seri de poezie, cenacluri unde ne opuneam vehement literaturii socialiste; sosise timpul pentru interpretarea viselor şi realizarea dorinţelor până atunci reprimate de a crea o literatura de fantezie psichedelica .

În 1965, la cenaclul revistei Luceafărul Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov fac cunoşţinţă, cu Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu şi Iulian Neacşu, şi aşa se naşte onirismul că grup , un grup fluid, incercind să placheze proletcultismul lui Adrian Paunescu cu zeflemiseli dadaiste şi versuri desuchiate.

Reţin din timpurile acelea din Veghea de Leonid Dimov:

„Rămân aici de pază, la tarabă

Vântoasa, visele să nu le fure

Ce le-aţi adus în străchini din pădure.”

Și mă lăsaţi aşa printre ulcioare

Să simt în unghii liniştea cum moare”.

.

În scrierile critice de mai târziu Gabriel Dimisianu a relatat că la început, autorităţilor române li s-a părut că pot ignoră grupului oniric, pe care ei l-au privit că o joacă anodină şi doar năstruşnică. Dimisianu a menţionat de asemenea că mişcarea onirică a fost prima mişcare de cultură a timpului, care a evoluat într-o estetica complet separată de recomandările oficiale.

În anul 1966 terminasem ”armată după facultate şi m-am întors de la Bacău la Bucuresti. Curând după aceea mi-am reluat activitatea literară şi imediat am fost ameninţat cu un proces civil de parazitism, căci nu m-am prezentat la repartizare la Fabrică de Cremă de Ghete Bucuresti.Am acceptat în schimb o slujba la Radio Bucuresti, că redactor la secţia social-culturală (De Toate Pentru Toţi) şi curînd după asta am început să public la Amfiteatru ,(unde redactor-şef era Ana Blandiana ), un ciclu lung „Plinsul Nesfirsit al Războiului” în 66 de balade anti-militariste.

Între timp apăruseră nişte cărţi cu iz suprarealist – de Şasă Până („Poeme din sertar” ,1965); de Constantin Nisipeanu (” Să ne iubim visele”,1967); de Gellu Naum („Athanor” ,1968) şi altele, de Bogză şi de Miron Radu Paraschivescu, toate ascundeam sub pat, o bibliotecă orizontală.

Frecventăm cenaclul literaral Labis (şi alte cenacluri) şi relatări ale acelor seri tumultoase apăreau a două zi în toate ziarele Bucurestiului, sustinind că oniriştii şi suprarealiştii îl ataca pe Eugen Barbu şi ulterior pe Adrian Paunescu, considerăți figuri centrale ale proletcultismului feroce, vandal şi plictisitor.

Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Dumitru Tsepeneag sunt poeţii care m-au inspirat cel mai profund. În acea perioadă revistă „Amfiteatru“ organiza o „masă rotundă“ cu participarea lui Leonid Dimov, Daniel Turcea şi Dumitru Ţepeneag, având că moderator din partea redacţiei pe Paul Cornel Chitic, al cărei conţinut publicat constituie indirect manifestul grupului.

Dimov scria la Luceafărul din iunie 1968: ”franjurile, ornamentele universului real, cu memoria şi idealurile lui concentrate, sunt esenţiale la poezie onirică tocmai pentru a permite lucrurilor să-şi exercite singură lor activitate netragica, autocraţia automorfismul, intercomunicare şi în ultima instanţă panismul,conexiunea, tramă onirică .

Onirismul devine un curent literar, şi anume unul care „se opunea radical realismului socialist“(D.Tsepeneag). Momentul era favorabil pentru afirmarea unor asemenea „erezii“ literare, însă „agităţia“ întreţinută de „grupul oniric“ pe planul vieţîi publice scriitoriceşţi în vederea cuceririi unei cât mai mari libertăţi de creăţie şi de exprimare irită autorităţile.

Tolerând în anumite limite apariţia de producţîi literare onirice, ele respingeau categoric vederile formulate direct, şi însuşi cuvântul ce defineşte orientarea devine tabu. Dumitru Tsepeneag (1937-) a fost un membru şi un teoretician al grupului „oniric” româneasc la sfârşiţul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, înainte că regimul comunist să suprime această mişcare literară. Regimul îl consideră pe Tsepeneag un scriitor problematic, şi în 1975 Ceauşescu a semnat decretul prin care i s-a retras cetăţenia română în timp ce visita Parisul, astfel forţând-l in exil. „Tsepe” (cum îl chemau prietenii, îşi adăugă o litera s după T să reproducă sunetul numelui sau) s-a stabilit la Pariş, conţinuând să scrie în limba română, şi mai târziu, spre sfârsitul anilor 70, în limba franceză; a participat frecvant în preşă cu articole de critică socială şi politică; a tradus în româneşte cărţi de Alain Robbe-Grillet, André Malraux, Robert Pinget, Jacques Derrida ş.a.m.d. Proză lui scurtă, românele şi colecţiile de articole includ la început Exerciţii (Exerciţîi, Bucureşţi, 1966), Frigider (La Rece, Bucureşţi, 1967); aşteptare (Stai, Bucureşţi, 1972); Arpièges (prima traducere franceză a romanului, atunci nepublicat şi original scris în română sub titlul „Zadarnică e arta fugii”). Citeodata semnează cu pseudonim Ed Pastenaque o anagramă a numelui sau.



Membrii grupului „Estetic Onirism” (unii critici adăugă cuvintul Estetic, după teoriile consolidate la masa rotunda in 1965) au reuşit totuşi, în perioadă ceva mai liberală între anii 1964 şi 1972, să publice câteva volume şi ale altor poeţi asociaţi cu onirismul, cum ar fi : Sinzeana Pop (opera timpurie), Emil Brumaru, Daniel Turcea, Sorin Titel, Florin Gabrea, Dumitru Dinulescu. Virgil Mazilescu, Sorin Marculescu şi Virgil Tanase au publicat şi ei cărţi necontaminate de proletcult.



În următorii ani, Tsepeneag începe campania împotriva totalitarismului în societatea românească, dusă la început limitat în ţară cât şi în străînătate dupa exilul fortat, atacând în special lipsa de libertate în lumea literară românească. Disidentă morală, intelectuală şi culturală este mult mai subtilă şi nu se dezvăluie istoricilor politici ce nu au înţeles profunzimea acestor mişcări literare si a opositiei intelectuale vis-a-vis de ideologia proletcultista sugrumanta.

Suprarealiştii sondau visele şi dorinţele reprimate, subconştientul şi sexualitatea, absurdul unei societăţi fără societate si a vandalismului cultural ce a decimat religia, folclorul si literatura de avangarda la care poetii si artistii romani au adus o contributie essentiala si globala.

Comuniştii pur si simplu nu înţelegeau avangardă. Se temeau de teoriile sexuale ale lui Freud; descurajau legătură cu diasporă avangardistă, cu toate că într-o perioadă si ei au avut reprezentanți comunișţi că Tristan Tzara, Isidore Isou, sau pur si simplu de stânga deși neangajaţi politic, cum ar fi Gherasim Luca, Dolfi Trost, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu, Paul Celan, Eugen Ionesco, Paul Păun, Georges Lupascou – toţi membri ai avangardei romane şi franceze.

La sfirsitul anilor şaizeci studenţii francezi se revoltă purtând placarde cu lozinci suprarealiste, cum ar fi: ” Imagination au povoir!” iar tinerii, din Praga pină la San Francisco, proclama „dragostea, libertatea şi pacea” că principii obligatorii de viaţa. În România -toţi aveam părul lung cu plete după modă hippie şi ne petreceam vara la mare, la nudism, la 2 Mai unde organizăm concerte de rock şi jazz.

Ocasional mă vedeam cu Gellu Naum, a cărui poezie am început s-o citesc serios după ce l-am cunoscut personal în 1968. Mi-a împrumutat cărţi publicate dinainte de 1947 care nu puteau fi găsite în biblioteci sau librării, că de exemplu „Teribilul Interzis”, 1945. Recent, în cursul unei vizite la Bucuresti am citit din această carte la terasa Green Hours, la lansarea volumului de proze de Gellu Naum a editurii Polirom 2012 (organizată de Simona Popescu).

Onirismul poate fi definit ca un hibrid între romanticul fantastic şi suprarealism. „Onirismul instituia, că normă estetică intransigentă, «fugă» din real, transgresarea acestuia și respingea proletcultismului, în orice caz, atingerile artei cu politicul”.

„Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu spunea Tepeneag („În căutarea unei definițîi” 1968): visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitate analoagă visului.”

„S-a crezut multă vreme că ceea ce ar deosebi proză de poezie ar fi dreptul acesteia din urmă la o mai mare ambiguitate. Dar ambiguitatea, care garantează crearea unei opere deschise, nu este posibilă numai în poezie… Aș spune chiar dimpotrivă, adăugând că oniricul și liricul se află într-o relație de suspiciune reciprocă. După părerea mea, poezia, mai exact atitudinea lirică în făța obiectelor din realitate, ține de dorința de cunoaștere imediată, prin exclamăție chiar, de tendința de apropriere a lumii din jur cu ajutorul aproape magic al metaforei. Poetul liric e robul metaforei, pentru că metafora e aceea care concentrează realitatea, „înghite” timpul și accelerează viteză versului.”

Citindu-l pe Dimov, ce sare de la început în ochi e lipsa metaforelor. Dimov descrie, enumeră, inventariază, și de aceea are nevoie de tot mai mult spațiu ; el de fapt povestește, narează o viziune analogă celor din vis, dar făcută, construită rățional; la urmă urmei, mă întreb dacă ultimele poeme și visele lui Dimov mai pot fi numite poezii? Eu le-aș numi texte onirice pur și simplu.

Un citat din poemul Prefata a lui Virgil Mazilescu are puterea lirica a unui text oniric clandestin:

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină

din adâncul pământurilor sterpe -curajul şi puterea(omenească)

s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc

şi că probabil voi muri cutremurându-mă(ceea ce dealtfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile)deocam-

dată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din

clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele

stranii în care (se spune că)sufletul meu doarme ca într-o vi-

zuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor

săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra

încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai

tulbură

În 1968 public şi eu în sfirsit, la suplimentul literar de la „Ramuri”- Povestea Vorbei (Craiova) – şi imediat sunt atacat masiv de o multitudine de critici

Doar Miron Radu Paraschivescu a răspuns curajos si inteligent în Luceafărul la atacurile representantilor presei communiste, aparindu-mi poezia şi salutind generaţia nouă de suprarealişti, şi comentând cu sarcasm la criticile lui Eugen Barbu, Ilie Constantin, Laurentiu Ulici şi Ion Pop care au primit sarcina să mă atace argumentând că o astfel de poezie duce la distrugerea limbii romane. Revistă Ramuri e interzisă scurt după aceste evenimente, şi Povestea Vorbii este suprimată.

Între timp se produce o scindare importantă în două grupări paralele : oniriştii îşi lărgesc cercul incluzind, de exemplu, pe Florin Gabrea şi Virgil Tanase pe când suprarealiştii (Valery Oisteanu, Sebastian Reichman) dimpotrivă, îngustează cercul în jurul lui Gellu Naum, care îşi găsise un refugiu mai ascuns la Comană.

Ulterior unii tineri poeţi, că Iulian Tanase, se desprind de onirism , care devine într-un fel o mişcare „recunoscută critic” în România şi se alătură suprarealismului, un curent care după 1966 (moartea lui Breton) nu este de facto recunoscut decit că o mişcare istorică şi ramine în România underground.

Se publică Primele Poeme de Tristan Tzara (cu Manifestul Dadă de la Zurich) şi Thomas de Quincey – Confesiunile unui opioman englez (1969)

În sfirsit, mi se publică şi mie cartea de debut “Proteze”, 1970, la Editură Litera – înfiinţată în acelaşi an că să satisfacă Organizaţia Naţiunilor Unite, care critică RSR-ul pentru lipsa de edituri nesupravegheate de cenzură statului . Aflu întâmplător că prima ediția a cărţii „Proteze ” e trimisă de la tipar direct la incinerator, şi plătind un bacşiş şoferului de camion să le scoată din curtea tipographiei „13 decembrie” salvez 500 de cărţi marcate „subversiv” ; unele dintre ele sunt deja perforate la mijlocul paginii sub pretext de greşeală de tipar.



Aş notă că incepind cu anii 70’ sunt în contact cu Stefan Baciu care mi-a recenzat pozitiv Proteze (Editură Litera,1970) în Statele Unite şi în Americă de Sud; şi după mulţi ani, în 1980, l-am vizitat personal la Universitatea din Hawaii din Honolulu .

Disidentă devine mai răspândită în ţară dar cu atât mai mult în diasporă; un epicentru al disidentei se va formă în Transilvania: la Cluj, Sibiu şi Timisoara iar în afară ţării la Munich,Paris şi New York.

După tezele din iulie 1971(a lui Ceausescu), situaţia oniriştilor şi a suprarealiştilor s-a schimbat brusc. Intii mi s-a închis rubrică „Dicţionar de Arta Experimentală” de la ziarul Saptamina şi publicarea versurilor avangardiste s-a restrâns din nou, şi m-am decid să plec din ţară.

Chiar de la începutul auto-exilulului în 1972 înfiinţez la New York o Societate de Poeți şi Artişti Suprarealişti – SPAS – căreia i s-au alăturat figuri americane suprarealiste istorice: Charles Henri Ford, Îra Cohen, Timothy Baum şi Charles Plymel. Am fost visitati la sediu SPAS (170 Second Ave, New York) de Gellu şi Ligia Naum (1985), de Gherasim Luca(1992), Daniel Spoerri, Saul Steinberg şi alte figuri ilustre: poeţi suprarealişti din Olandă : Simon Vinkenoog, Hans Plomp, Lawrence Vankrevelen şi Italia : Sandro Dernini, Federico Sangirardi şi Mario Fioramanti. Toate activităţile grupului sunt descrise în manifestele suprarealismului nou SPAS şi documentate pe foto,video şi audio intr-o arhiva personala.

Anii 70 se încheie cu creşterea perceptibilă a disidentei literare romane din diasporă. În Frântă, ea este reprezentată de Monica Lovinescu,(Unde Scurte 1978), Virgil Ieruncă, Virgil Gheorghiu, Dumitru Tsepeneag ,George Astalos, Sebastian Reichman , Gherasim Luca şi Eugen Ionesco etc. Una din acțiunile ei este înființarea și coordonarea de către Dumitru Ţepeneag împreună cu Mihnea Berindei, a Comitetului pentru Apărărea Drepturilor Omului din România, care a denunțat natură d represivă a regimului Ceauşescu

În SUA avânt-gardiştii nu sunt catalogaţi că onirici sau suprarealişti: Stefan Baciu (Mele 1965), Mira Simian, Stefan Munteanu (Micron 1976) Ion Caraion, Vintilă Horia, Grigore Culer Apunache, Aron Cotrus, Miron Chiropol si subsemnatul precum şi alţi scriitori şi artişti manifestă o disidentă atît în presă cit şi în creăție literară în sprijinul celor din ţară. Că să familiarizez publicul american cu opera disidenţilor literari români traduc poeziile lui Gellu Naum, Virgil Mazilescu şi scriu despre vandalismul cultural al comuniştilor în reviste americane: The Voyeur, The Matter, Cover, The Flue, Dream Helmet etc.

Din păcate, după două decenii de la răsturnarea Comunismului în 1989, toți aceșţi poeți, şi mai ales cei plecați din ţară, nu au fost recunoscuţi de generația revoluției, iar ideile şi cărţile din anii 60 şi 70 sunt în mare parte uitate sau ignorate în România post revolutionara.

Și totuși aceaste mişcări literare şi experienţa exilului a scriitorilor onirici şi suprarealişti au creat o nouă viziune a libertăţii care pină la urmă a trecut vijelios prin toată țară.





Share



8




0




Tags:
cenzurădictaturăDumitru TepeneagfrondaLeonid DimovmusafironirismPoețisuprarealismValery OisteanuVirgil Mazilescu




Lasă un răspuns





Nume *



Email *



Pagină web